Lista numerelor

Asociaţia insistă asupra libertăţii membrilor de a-şi exprima convingerile pe care şi le păstrează cu onestitate. Însă, revenind la această temă, din alt punct de vedere, până unde credeţi că Opus Dei este obligată moral, ca asociaţie, să-şi exprime opiniile în probleme cruciale, seculare sau spirituale, în mod public sau în particular? Sunt situaţii în care Opus Dei îşi va pune în joc influenţa sa şi a membrilor ei în apărarea principiilor pe care le consideră sacre, ca de pildă, recent, în sprijinul legislaţiei referitoare la libertatea religioasă în Spania?

În Opus Dei, încercăm întotdeauna şi în toate privinţele să simţim conform Bisericii lui Cristos: nu avem altă doctrină decât aceea pe care Biserica o propovăduieşte tuturor credincioşilor săi. Singurul lucru particular pe care îl avem este un spirit propriu, caracteristic pentru Opus Dei, adică un mod concret de a trăi Evanghelia, sfinţindu-ne în lume şi făcând apostolat prin profesie.

De aici reiese clar că toţi membrii Opus Dei au aceeaşi libertate ca şi restul catolicilor pentru a-şi forma, neîngrădiţi, opiniile şi pentru a acţiona în consecinţă. De aceea, Opus Dei ca atare nu trebuie, nici nu poate exprima o opinie proprie şi nici nu şi-o poate forma. Dacă este vorba de o chestiune în legătură cu o doctrină definită de către Biserică, opinia fiecăruia dintre membrii Lucrării va fi aceasta. Dacă este vorba însă de o chestiune asupra căreia Magisteriul – Papa şi episcopii – nu s-a pronunţat, fiecare dintre membrii Opus Dei va avea opinia care i se pare mai bună şi şi-o va apăra liber, acţionând în consecinţă.

Cu alte cuvinte, principiul care determină atitudinea directorilor Opus Dei în acest domeniu este respectul pentru libertatea de opţiune în problemele lumeşti. Adică ceva foarte diferit de abstenţionism, căci înseamnă să îşi pună fiecare membru în faţa propriilor sale responsabilităţi, invitându-l să şi le asume conform conştiinţei lui, acţionând în libertate. De aceea, este nepotrivit să ne referim la Opus Dei când se vorbeşte de partide, grupări sau tendinţe politice sau, în general, de sarcini şi întreprinderi omeneşti; mai mult chiar, este nedrept şi aproape calomnios, căci poate induce eroarea de a se conchide, în mod fals, că membrii Lucrării au vreo ideologie, mentalitate sau interes lumesc comun.

Membrii sunt bineînţeles catolici, şi catolici care încearcă să fie consecvenţi cu credinţa lor. Pot fi calificaţi ca atare, dacă se doreşte, dar ţinând efectiv seama de faptul că a fi catolic nu înseamnă să creezi grupări, nici măcar în domeniul cultural şi ideologic şi, cu atât mult, în cel politic. De la începuturile Lucrării şi nu numai de la Conciliu încoace, s-a încercat să se practice un catolicism deschis, care apără libertatea legitimă a conştiinţei, constând în a trata cu caritate fraternă toţi oamenii, fie că sunt catolici, fie că nu sunt, şi a colabora cu toţi, împărtăşind diferitele pasiuni nobile care mişcă omenirea.

Să luăm un exemplu. În problema rasială din Statele Unite fiecare dintre membrii Lucrării va avea în vedere învăţăturile clare ale doctrinei creştine despre egalitatea tuturor oamenilor şi despre inechitatea oricărei discriminări. De asemenea, va cunoaşte şi va avea în vedere indicaţiile concrete ale episcopilor americani în legătură cu această problemă. Prin urmare, va apăra drepturile legitime ale tuturor cetăţenilor şi va combate orice situaţie sau proiect de discriminare. În plus, va ţine seama de faptul că, pentru un creştin, nu este suficient să respecte drepturile semenilor, ci trebuie să vadă în aceştia nişte fraţi cărora le datorăm o dragoste sinceră şi un sprijin dezinteresat.

În formarea pe care o acordă Opus Dei membrilor săi, se va insista asupra acestor idei mai mult în propria ţară decât în altele, unde această problemă concretă nu există sau este mai puţin urgentă. Ceea ce nu va face niciodată Opus Dei este să dicteze şi nici măcar să sugereze, o soluţie concretă pentru o anumită problemă. Decizia de a susţine un proiect de lege sau altul, de a se afilia la o asociaţie sau alta – sau la niciuna -, de a participa sau nu la o anume manifestaţie, este ceva ce va hotărî fiecare membru. Şi, de fapt, se vede pretutindeni că membrii nu acţionează în bloc, ci în virtutea unui pluralism logic.

Aceste criterii în sine explică faptul că atâţia spanioli membri ai Opus Dei sunt favorabili proiectului de lege a libertăţii religioase în ţara lor, aşa cum a fost redactată recent. Este vorba, de bună seamă, de o opţiune personală, după cum tot personală este şi opinia celor care critică acest proiect. Dar toţi au învăţat de la spiritul Opus Dei să iubească libertatea şi să-i înţeleagă pe cei care aparţin altor credinţe. Opus Dei este prima dintre asociaţiile catolice care, începând din 1950, cu autorizare de la Sfântul Scaun, admite drept colaboratori oameni care nu sunt catolici şi chiar care nu sunt creştini, fără nicio discriminare, îndrăgindu-i pe toţi.

Care este poziţia adoptată de Opus Dei în legătură cu declaraţia Conciliului în favoarea libertăţii religioase, şi în special cu aplicarea sa în Spania, unde „proiectul Castiella” este încă lăsat în suspensie? Şi ce se poate spune despre acest pretins „integrism” care i s-a reproşat uneori Operei?

Integrism? Opus Dei nu se situează nici la dreapta, nici la stânga şi nici în centru. Eu, ca preot, încerc să fiu alături de Cristos, care şi-a deschis pe Cruce amândouă braţele şi nu doar unul: iau în toată libertatea, de la fiecare grup, ceea ce mă convinge şi mă face să am inima şi braţele primitoare pentru întreaga omenire; fiecare membru este cu desăvârşire liber să aleagă opţiunea pe care o doreşte, în termenii religiei creştine.

În privinţa libertăţii religioase, niciodată, de la întemeierea sa, Opus Dei nu a făcut vreo discriminare: lucrează şi convieţuieşte cu toţi, fiindcă vede în fiecare persoană un suflet care trebuie să fie respectat şi iubit. Nu sunt doar cuvinte; Opera noastră este prima dintre organizaţiile catolice care admite drept Colaboratori, cu autorizaţia Sfântului Scaun, oameni care nu sunt catolici, fie că sunt creştini, fie că nu sunt. Eu am apărat întotdeauna libertatea de conştiinţă. Nu înţeleg violenţa: nu mi se pare potrivită nici pentru a convinge, nici pentru a învinge; eroarea se depăşeşte prin rugăciune, prin harul Domnului, prin studiu; niciodată prin forţă, întotdeauna prin caritate. Înţelegeţi că, acesta fiind spiritul pe care l-am trăit din primul moment, învăţăturile promulgate de Conciliu pe tema aceasta nu pot decât să mă bucure. Cu privire la proiectul concret la care vă referiţi, nu este căderea mea să îl rezolv, fiind de competenţa Ierarhiei Bisericii din Spania şi a catolicilor din această ţară: lor le revine sarcina de a aplica, în acest caz concret, spiritul Conciliului.