Lista numerelor

Libertatea conştiinţelor

Când, în anii mei de preoţie, nu spuneam că predic, ci că strig dragostea mea pentru libertate, observam la unii o expresie de neîncredere, ca şi cum ar suspecta că apărarea libertăţii ar atrage după sine un pericol pentru credinţă. Să se liniştească aceşti fricoşi. Atentează împotriva credinţei doar o interpretare greşită a libertăţii, o libertate fără vreun scop, fără normă obiectivă, fără lege, fără responsabilitate. Într-un cuvânt: libertinajul. Din nefericire, asta este ceea ce apără unii; această revendicare este, da, un atentat la credinţă.

De aceea nu este corect să vorbim despre libertatea conştiinţei, când aceasta echivalează cu a aprecia drept bine din punct de vedere moral ca omul să-l respingă pe Dumnezeu. Am amintit deja că putem să ne opunem proiectelor salvatoare ale Domnului; putem, dar nu trebuie să o facem. Şi dacă vreunul adoptă această poziţie deliberat, păcătuieşte, încălcând cea dintâi şi fundamentala dintre porunci: Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta³¹.

Eu apăr din toate puterile mele libertatea conştiinţelor³², care înseamnă că nimănui nu îi este permis să împiedice creatura să îi aducă slavă lui Dumnezeu. Trebuie să se respecte aspiraţiile legitime spre adevăr: omul are obligaţia serioasă de a-l căuta pe Domnul, de a-l cunoaşte şi de a-l adora, dar nimeni de pe pământ nu trebuie să îşi permită să îi impună aproapelui practicarea unei credinţe care îi lipseşte; la fel cum nimeni nu trebuie să îşi aroge dreptul de a vătăma credinţa pe care a primit-o de la Dumnezeu.

Mama noastră, sfântă Biserica, s-a pronunţat mereu pentru libertate şi a respins toate fatalismele, vechi şi mai puţin vechi. A arătat că fiecare suflet este stăpân asupra destinului său, la bine şi la rău: Şi cei care nu se vor îndepărta de bine vor merge la viaţa veşnică; cei care fac răul, la focul veşnic³³. Întotdeauna ne impresionează această capacitate uimitoare a ta şi a mea, a tuturor, care revelează, în acelaşi timp, semnul nobleţei noastre. Până în asemenea punct păcatul este un act voluntar, încât în niciun fel nu ar fi păcat dacă nu şi-ar avea începutul în voinţă: această afirmaţie este atât de evidentă încât sunt de acord cu ea puţinii înţelepţi şi numeroşii ignoranţi care trăiesc în lume³⁴.

Îmi înalţ din nou inima ca act de mulţumire Dumnezeului meu, Domnului meu, pentru că nimic nu l-ar fi împiedicat să ne creeze fără greşeală, cu un imbold irezistibil spre bine, dar cred că el hotărâse că ar fi mai buni servitorii săi dacă l-ar sluji liberi³⁵. Ce mare este dragostea, milostivirea Tatălui nostru! În faţa acestor realităţi a iubirii divine nebune pentru fiii săi, aş vrea să am o mie de guri, o mie de inimi, mai multe, care să-mi permită să trăiesc într-o continuă laudă lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt. Gândiţi-vă că Atotputernicul, cel care cu providenţa sa guvernează Universul, nu vrea slujitori constrânşi, preferă fii liberi. A pus în sufletul fiecăruia – deşi ne naştem proni ad peccatum, înclinaţi spre păcat, din cauza căderii protopărinţilor noştri –, o scânteie din inteligenţa sa infinită, atracţia pentru bine, o năzuinţă spre pace fără sfârşit. Şi ne face să înţelegem că adevărul, fericirea şi libertatea se obţin când încercăm să germineze în noi această sămânţă de viaţă veşnică.

A-i răspunde „nu” lui Dumnezeu, a respinge acest început de fericire nouă şi definitivă, a rămas în mâinile creaturii. Dar dacă procedează aşa, încetează să mai fie fiu pentru a se transforma în sclav. Fiecare lucru este ceea ce se potriveşte naturii sale; de aceea, când se mişcă în căutarea a ceva străin, nu acţionează potrivit propriului său mod de a fi, ci dintr-un impuls străin; şi aceasta este o aservire. Omul este raţional prin natura sa. Când se comportă potrivit raţiunii, acţionează prin propria hotărâre, ca persoană, aşa cum este: acest lucru este caracteristic libertăţii. Când păcătuieşte, acţionează fără raţiune, şi atunci se lasă condus de impulsul altuia, supus constrângerilor străine, şi de aceea cel care acceptă păcatul este rob al păcatului (In 8,34³⁶).

Permiteţi-mi să insist asupra acestui lucru; este foarte clar şi putem verifica deseori în jurul nostru sau în propriul nostru eu: niciun om nu scapă de un anumit tip de aservire. Unii se prosternează în faţa banului; alţii adoră puterea; alţii, liniştea relativă a scepticismului; alţii descoperă în senzualitate viţelul lor de aur. Şi la fel se întâmplă cu lucrurile nobile. Ne scufundăm în muncă, într-o întreprindere de proporţii mai mici sau mai mari, în elaborarea unei lucrări ştiinţifice, artistice, literare, spirituale, Dacă se pune tragere de inimă, dacă există pasiune adevărată, cel care se dăruieşte trăieşte ca un sclav, se dedică cu bucurie îndeplinirii sarcinii sale.

Sclavie pentru sclavie – dacă, în orice caz, trebuie să slujim, pentru că, fie că recunoaştem sau nu, aceasta este condiţia umană –, nu există nimic mai bun decât a ne şti, din dragoste, sclavi ai lui Dumnezeu. Pentru că în acel moment pierdem condiţia de sclavi, pentru a ne transforma în prieteni, în fii. Şi aici se arată diferenţa: abordăm ocupaţiile cinstite ale lumii cu aceeaşi pasiune, cu aceeaşi râvnă ca şi ceilalţi, dar cu pace în străfundul sufletului; cu bucurie şi seninătate, şi în faţa contradicţiilor: pentru că nu ne punem încrederea în ceea ce trece, ci în ceea ce rămâne pentru totdeauna, nu suntem copiii celei roabe, ci ai celei libere³⁷.

De unde vine această libertate? De la Cristos, Domnul nostru. Aceasta este libertatea cu care el ne-a răscumpărat³⁸. De aceea, ne învaţă: Dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi³⁹. Noi, creştinii, nu trebuie să cerem cu împrumut de la nimeni acest dar, pentru că singura libertate care îl salvează pe om este cea creştină.

Îmi place să vorbesc despre aventura libertăţii, pentru că aşa se desfăşoară viaţa voastră şi a mea. Liberi – ca fii, insist, nu ca sclavi –, urmăm cărarea pe care Domnul ne-a arătat-o fiecăruia dintre noi. Ne bucurăm de această libertate de mişcare ca de un dar al lui Dumnezeu.

Liber, fără vreo constrângere, pentru că aşa vreau, îl aleg pe Dumnezeu. Şi mă angajez să-l slujesc, să-mi transform existenţa în dăruire faţă de ceilalţi, din dragoste pentru Domnul meu Isus. Această libertate mă încurajează să spun că nimic de pe pământ nu mă va despărţi de dragostea lui Cristos⁴⁰.

În parabola invitaţilor la cină, capul familiei, după ce află că unii dintre cei care trebuia să vină la petrecere s-au scuzat invocând motive neîntemeiate, îi ordonă servitorului: Ieşi la drumuri şi la garduri şi, pe cei pe care îi vei găsi, sileşte-i să intre – compelle intrare⁴³ – . Nu este aceasta constrângere? Nu este folosire a violenţei împotriva libertăţii legitime a fiecărei conştiinţe?

Dacă medităm asupra evangheliei şi analizăm învăţăturile lui Isus, nu vom confunda aceste ordine cu constrângerea. Vedeţi în ce mod Cristos sugerează mereu: Dacă vrei să fii perfect..., Dacă vreunul vrea să mă urmeze... Acest compelle intrare nu conţine violenţă nici fizică, nici morală: reflectă avântul exemplului creştin, care arată în acţiunile sale puterea lui Dumnezeu: Priviţi cum atrage Tatăl: se delectează învăţând, fără să impună. Aşa atrage spre el⁴⁴.

Când se respiră această atmosferă a libertăţii, se înţelege clar că a face rău nu este o eliberare, ci o sclavie. Cel care păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu îşi păstrează liberul arbitru în ceea ce priveşte libertatea faţă de constrângere, dar l-a pierdut în ceea ce priveşte libertatea faţă de vinovăţie⁴⁵. Va spune, probabil, că s-a comportat după preferinţele sale, dar nu va reuşi să vorbească cu vocea adevăratei libertăţi: pentru că s-a făcut sclavul a ceea ce a ales, şi a ales ceea ce este mai rău, absenţa lui Dumnezeu, şi acolo nu există libertate.