Libertatea conştiinţelor

Când, în anii mei de preoţie, nu spuneam că predic, ci că strig dragostea mea pentru libertate, observam la unii o expresie de neîncredere, ca şi cum ar suspecta că apărarea libertăţii ar atrage după sine un pericol pentru credinţă. Să se liniştească aceşti fricoşi. Atentează împotriva credinţei doar o interpretare greşită a libertăţii, o libertate fără vreun scop, fără normă obiectivă, fără lege, fără responsabilitate. Într-un cuvânt: libertinajul. Din nefericire, asta este ceea ce apără unii; această revendicare este, da, un atentat la credinţă.

De aceea nu este corect să vorbim despre libertatea conştiinţei, când aceasta echivalează cu a aprecia drept bine din punct de vedere moral ca omul să-l respingă pe Dumnezeu. Am amintit deja că putem să ne opunem proiectelor salvatoare ale Domnului; putem, dar nu trebuie să o facem. Şi dacă vreunul adoptă această poziţie deliberat, păcătuieşte, încălcând cea dintâi şi fundamentala dintre porunci: Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta³¹.

Eu apăr din toate puterile mele libertatea conştiinţelor³², care înseamnă că nimănui nu îi este permis să împiedice creatura să îi aducă slavă lui Dumnezeu. Trebuie să se respecte aspiraţiile legitime spre adevăr: omul are obligaţia serioasă de a-l căuta pe Domnul, de a-l cunoaşte şi de a-l adora, dar nimeni de pe pământ nu trebuie să îşi permită să îi impună aproapelui practicarea unei credinţe care îi lipseşte; la fel cum nimeni nu trebuie să îşi aroge dreptul de a vătăma credinţa pe care a primit-o de la Dumnezeu.