Lista numerelor

Am dori să începem acest interviu cu o problemă care stârneşte la multe spirite cele mai diverse interpretări. Ne referim la tema aşa numitului aggiornamento. Care este, în opinia dumneavoastră, adevăratul sens al acestui cuvânt, cu referire la viaţa Bisericii?

Fidelitate. Pentru mine aggiornamento înseamnă mai cu seamă fidelitate. Un soţ, un soldat, un administrator sunt întotdeauna un soţ cu atât mai bun, un soldat cu atât mai bun, un administrator cu atât mai bun, cu cât ştiu să facă faţă, cu şi mai multă credinţă, în fiecare moment, în fiecare nouă împrejurare din viaţa lor, angajamentelor ferme de dragoste şi dreptate pe care şi le-au asumat odată. Această fidelitate, sensibilă, operativă şi constantă - care este dificilă, tot aşa cum dificilă este orice aplicare a principiilor la realitatea schimbătoare din jur – este totodată cea mai bună apărare a persoanei împotriva îmbătrânirii spiritului, uscăciunii inimii şi anchilozării minţii.

Acelaşi lucru se întâmplă în viaţa instituţiilor, şi în chip cu totul deosebit în viaţa Bisericii, care ascultă nu de un proiect precar al omului, ci de un scop al Domnului. Mântuirea, salvarea lumii, este opera iubitoarei şi filialei fidelităţi a lui Isus Cristos – şi a noastră faţă de El –, față de voinţa Tatălui ceresc care l-a trimis. De aceea, acest aggiornamento al Bisericii - acum, ca și în orice altă perioadă - este, în mod fundamental, o reafirmare plină de bucurie a fidelităţii Poporului lui Dumnezeu faţă de misiunea primită, faţă de Evanghelie.

Este limpede că această fidelitate - vie şi actuală în orice împrejurare a vieţii oamenilor – poate impune, şi de fapt a impus adesea, în istoria de două ori milenară a Bisericii şi recent la Conciliul Vatican II, evoluţii doctrinale oportune în expunerea tezaurului din Depositum Fidei, (Depozitul sacru al Credinței), precum şi schimbări şi reforme necesare, menite să perfecţioneze – în elementul lor uman, perfectibil – structurile de organizare şi metodele misionare şi apostolice. Ar fi însă cel puţin superficial să credem că acest aggiornamento constă în primul rând în a schimba sau că orice schimbare aggiorna. Este de ajuns să ne gândim că există oameni care, în afara şi împotriva doctrinei conciliare, ar dori şi schimbări ce ar face ca drumul ascendent al Poporului lui Dumnezeu să dea înapoi istoria cu multe veacuri în urmă – cel puţin la epoca feudală.

Având în vedere că există membri ai Opus Dei în cele mai diverse straturi ale societăţii şi că unii dintre ei lucrează sau conduc întreprinderi sau grupuri de o anume importanţă, se poate considera că Opus Dei încearcă să coordoneze aceste activităţi în acord cu vreo linie politică, economică etc.?

În niciun caz. Opus Dei nu intervine absolut deloc în politică; este străină cu desăvârşire de orice tendinţă, grupare sau regim politic, economic, cultural sau ideologic. Obiectivele sale – repet – sunt exclusiv spirituale şi apostolice. Membrilor săi nu le cere decât să trăiască creştineşte, să se străduiască să-şi armonizeze viaţa cu idealul Evangheliei. Nu se amestecă, prin urmare, în niciun fel în problemele lumeşti.

Dacă cineva nu înţelege acest lucru, cauza poate fi aceea că nu înţelege libertatea personală sau că nu reuşeşte să facă deosebirea între scopurile exclusiv spirituale pentru care se asociază membrii Lucrării şi domeniul extrem de vast al activităţilor umane – economia, politica, filozofia, cultura, arta etc. - în care membrii Opus Dei se bucură de deplină libertate şi muncesc pe proprie răspundere.

Chiar din momentul în care intră în Lucrare, toţi membrii cunosc bine realitatea libertăţii lor individuale, astfel încât, dacă în vreo situaţie, unul dintre ei ar încerca să facă presiuni asupra altora, impunându-şi propriile opinii în materie de politică, ori să se servească de ei pentru interese omeneşti, ceilalţi se vor revolta şi îl vor exclude imediat.

Respectul libertăţii membrilor săi este condiţia esenţială a vieţii înseşi a Opus Dei. Fără acest respect, n-ar adera nimeni la Lucrare. Mai mult: dacă ar avea loc vreodată o imixtiune a Opus Dei în politică sau în alt domeniu al activităţilor omeneşti - nu s-a întâmplat aşa ceva, nu se întâmplă şi, cu ajutorul Domnului, nu se va întâmpla niciodată –, primul duşman al Lucrării aş fi eu.

În încheiere: sunteţi satisfăcut de aceşti patruzeci de ani de activitate? Experienţele din aceşti ultimi ani, schimbările sociale, Conciliul Vatican II etc., v-au sugerat eventuale schimbări de structură?

Satisfăcut? Nu pot să nu fiu, când văd că, în pofida neajunsurilor mele personale, Domnul a înfăptuit în jurul acestei Opere atâtea lucrări minunate. Pentru un om care trăieşte din credinţă, viaţa va fi întotdeauna istoria milostivirii Domnului. În unele momente ale acestei istorii pare a fi greu de citit, fiindcă totul poate părea inutil şi chiar un eşec; alteori, Domnul lasă la vedere roadele îmbelşugate şi atunci este firesc să vibrezi, aducându-i mulţumiri.

Una din bucuriile mele cele mai mari a fost tocmai aceea de a vedea cum Conciliul Vatican II a proclamat foarte clar vocaţia divină a corpului laicilor. Fără nicio laudă, trebuie să spun că, referitor la spiritul nostru, Conciliul nu a însemnat o invitaţie la schimbare, ci, dimpotrivă, a confirmat ceea ce – prin harul Domnului – trăiam şi propovăduiam de atâţia ani. Caracteristica principală a Opus Dei nu este constituită din tehnici sau metode de apostolat, nici structuri determinate, ci dintr-un spirit care duce fără greş la sfinţirea muncii obişnuite.

Repet, cu toţii facem greşeli şi avem slăbiciuni personale. Şi trebuie să ne cercetăm cu toţii temeinic, în prezenţa Domnului şi să ne confruntăm propria viaţă cu ceea ce Domnul cere stăruitor de la noi. Însă fără a uita lucrul cel mai important: si scires donum Dei!..., dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu! ¹¹, cum i-a spus Isus samaritencei. Iar Sfântul Paul adaugă: Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi ¹².

Smerenia, primul pas al examenului creştin, înseamnă a recunoaşte darul Domnului. Este ceva foarte diferit de teama faţă de cursul pe care îl iau evenimentele, de senzaţia de inferioritate sau de descurajare înaintea istoriei. În viaţa personală şi, uneori, şi în viaţa asociaţiilor sau instituţiilor, pot exista lucruri schimbătoare, chiar multe; dar atitudinea cu care creştinul trebuie să înfrunte aceste probleme se cuvine să fie, mai presus de orice, aceea de a se minuna de măreţia operelor lui Dumnezeu, în comparaţie cu micimea omenească.

Aşa numitul aggiornamento trebuie să se facă, înainte de toate, în viaţa personală, pentru a o pune în armonie cu această veche noutate a Evangheliei. A fi la zi înseamnă a te identifica cu Cristos, care nu este un personaj al trecutului; Cristos trăieşte şi va trăi întotdeauna: ieri, astăzi şi în vecii vecilor ¹³.

Referitor la Opus Dei, considerată în ansamblu, se poate afirma întemeiat, fără niciun fel de aroganţă şi aducând mulţumire bunătăţii Domnului, că nu va avea niciodată probleme de adaptare la lume: nu va avea nicicând nevoie să se pună la zi. Domnul Nostru a pus la zi Lucrarea odată pentru totdeauna, dându-i acele caracteristici laicale; şi nu va avea niciodată nevoie să se adapteze la lume, fiindcă toţi membrii săi sunt din lume; nu va trebui să meargă în urma progresului uman, pentru că toţii membrii Lucrării, împreună cu ceilalţi oameni care trăiesc pe lume, sunt cei care înfăptuiesc acest progres prin munca lor obişnuită.