Lista numerelor

Scuzaţi-mă că insist la această temă: din scrisorile care sosesc la redacţie ştim că unele mame cu familie numeroasă se plâng, văzându-se reduse la rolul de a aduce copii pe lume şi simt o foarte mare insatisfacţie, deoarece nu se pot dedica altor domenii: muncă profesională, acces la cultură, proiecţie socială... Ce sfaturi aţi da acestor persoane?

Hai să vedem: ce altceva înseamnă proiecţia socială decât a se dărui semenilor, cu abnegaţie şi dorinţă de a-i sluji şi a contribui eficient la binele tuturor? Munca femeii în cămin nu numai că este în sine o funcţie socială, ci poate fi cu uşurinţă funcţia socială cu cea mai mare proiecţie.

Imaginaţi-vă că această familie este numeroasă: atunci munca mamei poate fi comparată – şi în multe cazuri câştigă prin comparaţie – cu aceea a educatorilor şi formatorilor profesionali. Un profesor reuşeşte să formeze mai mult sau mai puţin temeinic, poate de-a lungul întregii vieţi, cam patruzeci de băieţi sau fete. O mamă îşi poate forma copiii în profunzime, în aspectele esenţiale şi poate face din ei, la rândul său, alţi formatori, astfel încât se creează un lanţ neîntrerupt de responsabilităţi şi de calităţi.

Şi în această privinţă este uşor să te laşi ademenit de criterii pur cantitative şi să-ţi spui: este de preferat munca unui profesor, care vede cum i se perindă la cursuri mii de persoane sau a unui scriitor, care se adresează miilor de cititori. Bun, dar câţi oameni formează cu adevărat acest profesor sau acest scriitor? O mamă are în grijă trei, cinci, zece sau mai mulţi copii şi poate face din ei o adevărată operă de artă, o minune de educaţie, de echilibru, de înţelegere, de spirit creştin al vieţii, astfel încât să fie fericiţi şi să ajungă realmente folositori semenilor.

Pe de altă parte, este firesc ca băieţii şi fetele să ajute la treburile casei: o mamă care ştie să-şi pregătească aşa cum se cuvine copiii poate reuşi acest lucru şi, astfel, poate dispune de diverse ocazii, precum şi de un timp care – bine întrebuinţat - îi permite să-şi cultive pasiunile şi talentele personale, îmbogăţindu-şi cultura. Din fericire, nu lipsesc astăzi mijloacele tehnice care, aşa cum ştiţi foarte bine, economisesc multă muncă, dacă sunt mânuite corect şi se profită la maximum de ajutorul lor. În această privinţă, ca şi în toate celelalte, sunt determinante condiţiile personale: există femei care au o maşină de spălat de ultim model şi zăbovesc mai mult până să spele – şi o fac mai prost – decât atunci când spălau cu mâna. Instrumentele sunt utile numai când ştii să le foloseşti.

Ştiu că multe femei căsătorite şi cu destui copii, care se ocupă cu multă destoinicie de cămin şi, pe deasupra, mai şi găsesc timp pentru a colabora la diverse lucrări apostolice, cum făceau acei soţi din prima perioadă a creştinismului: Aquila şi Priscila. Amândoi munceau în casa şi în meseria lor şi, în plus, au fost excelenţi colaboratori ai Sfântului Paul: cu cuvântul şi cu exemplul lor l-au adus pe Apolo, care a devenit apoi un mare predicator al Bisericii pe cale de a se înfiripa, la credinţa lui Isus Cristos. Cum am mai spus, o bună parte din limitări pot fi depăşite, dacă se doreşte cu adevărat, fără să se renunţe la îndeplinirea vreunei îndatoriri. În realitate, există timp pentru multe lucruri: pentru a se ocupa de cămin cu simţ profesional, pentru a se dărui neîncetat semenilor, pentru a-şi îmbogăţi propria cultură şi a o îmbogăţi pe aceea a altora, pentru a realiza nenumărate activităţi eficiente.

Continuând cu viaţa de familie, aş dori acum să vă întreb despre educaţia copiilor şi despre relaţiile între părinţi şi copii. Schimbarea situaţiei familiale în zilele noastre face ca, uneori, înţelegerea reciprocă să nu fie uşoară şi duce chiar la neînţelegere, ajungându-se la aşa numitul conflict între generaţii. Cum poate fi depăşit acest conflict?

Problema este veche, chiar dacă acum se poate pune cu o mai mare frecvenţă, sau într-o formă mai evidentă, din cauza rapidei evoluţii ce caracterizează societatea actuală. Este firesc şi cu totul de înţeles ca tinerii şi vârstnicii să vadă lucrurile diferit: aşa s-a întâmplat întotdeauna. Surprinzător ar fi ca un adolescent să gândească la fel ca o persoană adultă. Am simţit cu toţii impulsuri de revoltă faţă de cei mai în vârstă din familie, când am început să ne formăm autonom judecăţile. Şi cu toţii, odată cu trecerea anilor, am înţeles că părinţii noştri aveau dreptate în multe privinţe, care erau rodul experienţei lor şi al dragostei lor. De aceea, le revine în primul rând părinţilor – care au trecut deja prin asemenea momente – să înlesnească înţelegerea, cu flexibilitate, cu spirit tineresc, evitând cu dragoste plină de tact aceste posibile conflicte.

Îi sfătuiesc mereu pe părinţi să încerce să se împrietenească cu copiii lor. Se poate armoniza perfect autoritatea paternă, cerută de însuşi procesul educativ, cu un sentiment de prietenie, care impune să te pui oarecum la acelaşi nivel cu copiii. Copiii – chiar şi aceia care par mai neascultători şi indiferenţi – doresc mereu această apropiere, această fraternitate cu părinţii. Încrederea este de obicei cheia: trebuie ca părinţii să ştie să-şi educe copiii într-un climat de familiaritate, să nu le lase niciodată impresia că nu au încredere în ei, să le dea libertate şi să-i înveţe să facă uz de ea cu responsabilitate personală. Este preferabil să se lase înşelaţi câteodată: încrederea acordată copiilor face ca lor înşişi să le fie ruşine că au abuzat, şi să se îndrepte. În schimb, dacă nu au libertate, dacă văd că părinţii nu au încredere în ei, se vor simţi înclinaţi să înşele întotdeauna.

Această prietenie despre care vorbesc, acest mod de a şti să te pui la nivelul copiilor, înlesnindu-le să le mărturisească cu încredere micile lor probleme, face posibil un fapt ce mi se pare foarte important şi, anume, ca părinţii să fie cei care le vorbesc copiilor despre originea vieţii, treptat, adaptându-se mentalităţii şi capacităţii lor de înţelegere, anticipând uşor curiozitatea lor firească. Trebuie evitat ca acest subiect să fie înconjurat de maliţie, iar copiii să nu afle ceva ce în sine este nobil şi sfânt dintr-o confidenţă făcută cu rea intenţie de un prieten sau de o prietenă. Acesta este de obicei un pas important în întărirea prieteniei între părinţi şi copii, împiedicând o despărţire chiar în momentul trezirii la viaţa morală.

Pe de altă parte, părinţii trebuie să încerce, de asemenea, să-şi păstreze spiritul tânăr, pentru a le fi mai lesne să vadă cu simpatie aspiraţiile nobile ale copiilor şi chiar şi extravaganţele. Viaţa se schimbă şi sunt multe lucruri noi care poate că nu ne plac – este posibil chiar să nu fie, din punct de vedere obiectiv, mai bune decât cele de dinainte – dar care nu sunt rele: sunt pur şi simplu alte moduri de viaţă, fără altă consecinţă. În multe situaţii, conflictele apar pentru că se dă importanţă lucrurilor mărunte şi pot fi depăşite cu puţină perspectivă şi cu simţ al umorului.

Însă nu totul depinde de părinţi. Şi copiii trebuie să pună ceva în joc. Tinerii au avut întotdeauna o mare capacitate de entuziasm pentru toate lucrurile importante, pentru idealurile înalte, pentru tot ceea ce este autentic. Se cuvine să îi ajutăm să înţeleagă frumuseţea simplă – poate foarte tăcută, veşnic învăluită în naturaleţe – care există în viaţa părinţilor lor; să îşi dea seama, fără să ajungă să-i apese, de sacrificiul pe care l-au făcut pentru ei, de abnegaţia lor – adesea eroică – pentru a întreţine familia. Iar copiii, de asemenea, trebuie să înveţe să nu dramatizeze, să nu facă pe neînţeleşii; să nu uite că vor fi veşnic datori părinţilor şi că nu vor putea niciodată să îi răsplătească aşa cum ce cuvine, că trebuie să nutrească pentru ei sentimente de veneraţie, de dragoste filială plină de recunoştinţă.

Să fim sinceri: familia unită este ceva normal. Apar frecuşuri, diferenţe... Dar acestea sunt lucruri obişnuite, care până la un anume punct ne fac chiar zilele mai plăcute. Sunt fleacuri, pe care timpul le rezolvă întotdeauna: iar apoi rămâne numai ceea ce este stabil, dragostea, o dragoste adevărată – făcută din sacrificiu -, niciodată făţarnică şi care îi îndeamnă să se ocupe unii de alţii, să ghicească orice mică problemă şi să o rezolve cu delicateţe. Şi, întrucât toate acestea sunt fireşti, imensa majoritate a oamenilor m-a înţeles foarte bine când m-a auzit numind cea de a patra poruncă a Decalogului – şi încă din anii douăzeci o tot repet - nespus de dulcele precept.