Lista numerelor

Cum este organizată Opus Dei?

Dacă vocaţia pentru Lucrare, aşa cum tocmai v-am spus, se face simţită de bărbaţi sau de femei în viaţa lor normală, chiar la locul lor de muncă, veţi înţelege că Opus Dei nu este organizată pe bază de comitete, adunări, reuniuni etc. Câteodată, spre mirarea unora, am spus că Opus Dei este, în acest sens, o organizaţie dezorganizată. Majoritatea membrilor – de fapt aproape toţi – trăiesc pe seama lor, în locul unde ar trăi dacă n-ar face parte din Lucrare: în casa lor, cu familia, în locul unde îşi desfăşoară munca.

Şi fiecare membru, acolo unde se află, îndeplineşte ţelul Lucrării: acela de a se strădui să fie sfânt, făcând din viaţa sa un apostolat zilnic, obişnuit, mărunt dacă vreţi, dar eficace în chip perseverent şi divin. Acesta e aspectul cel mai important şi, pentru a întreţine această viaţă de sfinţenie şi apostolat, fiecare primeşte de la Opus Dei ajutorul spiritual necesar, sfaturile, îndrumarea. Însă numai în domeniul strict spiritual. În toate celelalte – în munca sa, în relaţiile sale sociale etc – fiecare acţionează cum doreşte, ştiind că acesta nu este un teren neutru, ci materie care sfinţeşte, care poate fi sfinţită, şi mijloc de apostolat.

Astfel, toţi îşi duc propria viaţă, cu relaţiile şi îndatoririle respective, şi apelează la Lucrare pentru a primi ajutor spiritual. Aceasta impune o anumită structură, dar întotdeauna foarte redusă: se folosesc resursele adecvate pentru că acea structură să rămână cea strict necesară. Se organizează o formare religioasă doctrinară – care durează toată viaţa - şi care duce la o evlavie activă, sinceră şi autentică, şi la o sârguință ce presupune în mod necesar rugăciunea continuă a contemplativului şi munca apostolică personală şi responsabilă, fără niciun fel de fanatism.

Toţi membrii ştiu, în plus, unde pot găsi un preot al Lucrării cu care să vorbească despre chestiuni de conştiinţă. Unii membri – foarte puţini, în comparaţie cu numărul total -, locuiesc împreună, pentru a conduce o lucrare apostolică sau pentru a asigura asistenţa spirituală a celorlalţi, formând un cămin normal de familie creştină şi continuând, în acelaşi timp, să-şi practice respectiva profesie.

Există în fiecare ţară o conducere regională, întotdeauna sub forma unui colegiu, în frunte cu un Consilier; şi o conducere centrală – alcătuită din profesioniști de naţionalităţi foarte diferite -, cu sediul la Roma. Opus Dei este structurată în două Secţiuni, una pentru bărbaţi şi alta pentru femei, ambele fiind cu desăvârşire independente, constituind chiar două asociaţii distincte, unite numai prin persoana Preşedintelui General ⁷.

Sper că a reieşit foarte clar ce înseamnă organizaţie dezorganizată: faptul că se acordă prioritate spiritului în raport cu organizarea, că viaţa membrilor nu este încorsetată de cuvinte de ordine, planuri şi adunări. Fiecare este liber, legat de ceilalţi printr-un spirit comun şi o dorinţă comună de sfinţenie şi de apostolat şi încearcă să-şi sfinţească propria sa viaţă obişnuită.

Odată lămurit acest aspect, aş vrea să vă întreb: care sunt caracteristicile formării spirituale a membrilor care determină excluderea oricărui tip de interes lumesc în aderarea la Opus Dei?

Orice interes care nu este pur spiritual este exclus categoric, deoarece Lucrarea cere mult – generozitate, spirit de sacrificiu, abnegaţie, muncă fără răgaz în slujba sufletelor - şi nu dă nimic. Vreau să spun că nu dă nimic în planul intereselor lumeşti; în schimb, în plan spiritual, oferă mult: îţi oferă mijloace ca să te baţi şi să învingi în lupta ascetică, te îndreaptă pe drumurile rugăciunii, te învaţă să te porţi cu Isus aşa cum te porţi cu un frate, să-l vezi pe Domnul în toate împrejurările vieţii, să te simţi fiul Domnului şi, prin urmare, angajat ca să-i răspândeşti doctrina.

O persoană care nu înaintează pe drumul vieţii lăuntrice până înţelege că merită să se dăruiască întru totul, să-şi dea chiar viaţa în slujba Domnului, nu poate persevera în Opus Dei, fiindcă sfinţenia nu este o etichetă, ci o exigenţă profundă.

Pe de altă parte, Opus Dei nu are nicio activitate cu scopuri politice, economice sau ideologice: nicio acţiune lumească. Singurele ei activităţi sunt formarea supranaturală a membrilor şi operele de apostolat, adică neîncetat ajutor spiritual pentru fiecare dintre membrii săi, şi operele corporative apostolice de asistenţă, binefacere, educaţie etc.

Membrii Opus Dei s-au unit numai pentru a urma drumul sfinţeniei, bine definit, şi a colabora la anumite opere de apostolat. Angajamentele lor reciproce exclud orice tip de interes pământesc, prin simplul fapt că în acest domeniu toţi membrii Opus Dei sunt liberi, şi prin urmare, fiecare merge pe propriul său drum, cu obiective şi interese diferite şi, uneori, opuse.

Ca o consecinţă a ţelului exclusiv divin al Lucrării, spiritul său este un spirit de libertate, de dragoste pentru libertatea personală a tuturor oamenilor. Şi, întrucât această dragoste pentru libertate este sinceră şi nu un simplu enunţ teoretic, noi apreciem necesara consecvenţă a libertăţii, adică pluralismul. La Opus Dei pluralismul este iubit şi preţuit, nu doar pur şi simplu tolerat şi în niciun fel îngreunat. Când constat că membrii Lucrării au atât de multe idei şi atitudini diferite – cu privire la chestiuni politice, economice, sociale sau artistice etc. – simt o bucurie, căci este semn că totul funcţionează cu faţa spre Domnul, aşa cum se cuvine.

Unitatea spirituală şi varietatea în problemele lumeşti sunt compatibile când nu domneşte fanatismul şi intoleranţa şi, mai ales, când se trăieşte cu credinţă şi se ştie că noi, oamenii, suntem uniţi nu prin simple legături de simpatie sau de interes, ci prin acţiunea aceluiaşi Spirit care, înfrăţindu-ne cu Cristos, ne conduce către Dumnezeu Tatăl.

Un creştin adevărat nu se gândeşte niciodată că unitatea în credinţă, fidelitatea faţă de Magisteriu şi de Tradiţia Bisericii, ca şi preocuparea de a face să ajungă celorlalţi vestea venirii mântuitoare a lui Cristos, ar fi în contradicţie cu varietatea de atitudini în privinţa lucrurilor lăsate de Domnul, cum se spune de obicei, la libera apreciere a oamenilor. Mai mult încă, el este cu desăvârşire conştient că această varietate face parte din planul divin, este îndrăgită de Domnul, care îşi împarte harurile şi luminile aşa cum îi este voia. Creştinul trebuie să-şi iubească semenii, aşadar trebuie să respecte opiniile contrare celor ale sale şi să convieţuiască în fraternitate deplină cu cei care gândesc altfel.

Tocmai pentru că membrii Lucrării s-au format în acest spirit, este cu neputinţă să se gândească cineva să profite de faptul că aparţine Lucrării spre a obţine avantaje personale sau să încerce să le impună celorlalţi opţiuni politice sau culturale, deoarece ceilalţi nu-l vor tolera şi-l vor determina să-şi schimbe atitudinea sau să părăsească Lucrarea. Acesta este un aspect de la care nimeni din Opus Dei nu va putea permite vreodată cea mai mică abatere, fiindcă trebuie să apere nu numai libertatea sa personală, ci şi natura supranaturală a muncii căreia i s-a dăruit. Consider, de aceea, că libertatea şi responsabilitatea personale sunt cea mai bună garanţie a finalităţii supranaturale a Lucrării lui Dumnezeu.

În această etapă istorică există o preocupare deosebită pentru democratizarea procesului de învăţământ, pentru a putea beneficia de el toate clasele sociale, şi nu se concepe instituţia universitară fără o proiecţie sau o funcţie socială. În ce sens înţelegeţi dumneavoastră această democratizare, şi cum îşi poate îndeplini Universitatea funcţia socială?

Este necesar ca Universitatea să formeze studenţii cu mentalitatea de a sluji: a sluji societatea, promovând binele comun temporal prin munca lor profesională şi activitatea lor civică. Absolvenţii trebuie să fie responsabili, să aibă o preocupare sănătoasă pentru problemele celorlalţi şi un spirit generos care să îi determine să facă faţă acestor probleme, încercând să găsească soluţia cea mai bună. A le asigura toate acestea studenţilor este menirea Universităţii.

Atunci când tinerii întrunesc cerinţele în privinţa capacităţii lor, trebuie să aibă acces la studiile superioare, oricare le-ar fi originile sociale, mijloacele economice, rasa sau religia. Atâta vreme cât există bariere sociale în acest sens, democratizarea învăţământului va fi doar vorbă goală.

Într-un cuvânt, Universitatea trebuie să fie deschisă tuturor şi, pe de altă parte, trebuie să-şi formeze studenţii în aşa fel încât viitoarea lor muncă profesională să fie în slujba tuturor.

Faţă de actualitatea socio-politică din ţara noastră şi din toate celelalte ţări, faţă de război, de injustiţie sau de opresiune, ce responsabilitate atribuiţi Universităţii în calitate de corporaţie, deci profesorilor, studenţilor? Poate oare Universitatea să admită în incinta sa desfăşurarea unor activităţi politice ale studenţilor şi profesorilor?

Înainte de orice, vreau să spun că în această întrevedere îmi exprim părerea mea, adică aceea a unei persoane care, de la şaisprezece ani – acum am şaizeci şi cinci –, nu a pierdut legătura cu Universitatea. Îmi expun modul personal de a vedea această problemă şi nu pe acela al Opus Dei care, în toate lucrurile lumeşti ori care pot fi discutate, nu vrea şi nici nu poate să aibă vreo opţiune – căci fiecare membru al Lucrării are şi îşi exprimă liber propria părere personală, adică părerea celui care îşi asumă personal responsabilitatea -, întrucât ţelul Opus Dei este exclusiv spiritual.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, mi se pare că ar trebui, în primul rând, să ne punem de acord în legătură cu ce anume înseamnă politica. Dacă prin politică se înţelege să te angrenezi şi să munceşti în favoarea păcii, a dreptăţii sociale, a libertăţii tuturora, în acest caz toţi cei din Universitate şi Universitatea în calitate de corporaţie, au obligaţia de să-şi asume aceste idealuri şi să-şi intensifice preocuparea de a rezolva marile probleme ale vieţii oamenilor.

Dacă prin politică se înţelege însă rezolvarea concretă a unei anumite probleme, împreună cu alte soluţii posibile şi corecte, în concurenţă cu cele ce susţin contrariul, cred că Universitatea nu este forul care trebuie să decidă în această privinţă.

Universitatea este locul pentru a se pregăti în vederea rezolvării acestor probleme; este casa comună, locul de studiu şi de cultivare a prieteniei; locul unde trebuie să convieţuiască paşnic persoane de diverse tendinţe care, în orice moment, sunt expresii ale pluralismului autentic ce există în societate.

Dacă circumstanţele politice ale unei ţări creează o astfel de situaţie încât un profesor sau un student să considere în mod sincer că este de preferat politizarea Universităţii, din lipsa mijloacelor licite pentru a evita răul general al naţiunii, ar putea s-o facă, folosindu-şi libertatea?

Dacă într-o ţară n-ar exista o minimă libertate politică, poate că s-ar produce o denaturare a Universităţii care, încetând să mai fie casa comună, ar deveni un câmp de bătălie pentru facţiunile rivale.

Cu toate acestea, cred că ar fi de preferat ca aceşti ani să fie dedicaţi pregătirii temeinice, formării unei mentalităţi sociale, pentru ca aceia care apoi vor conduce – şi care acum studiază – să nu capete această aversiune faţă de libertatea personală, ceea ce este, cu adevărat, ceva patologic. Dacă Universitatea devine aula unde se dezbat şi se decid probleme politice concrete, este uşor să se piardă seninătatea academică şi studenţii să se formeze într-un spirit de partidism; în acest fel, Universitatea şi ţara vor suferi veşnic de răul cronic al totalitarismului, de orice culoare ar fi.

Să fie clar că, susţinând că Universitatea nu este locul pentru politică, nu exclud, ci chiar doresc, un făgaş normal, pentru toţi cetăţenii. Cu toate că opinia mea în această privinţă este foarte concretă, nu vreau să mai adaug nimic, fiindcă misiunea mea nu este politică, ci sacerdotală. Ceea ce vă spun este ceva ce îmi revine să fac, pentru că mă consider profesor şi tot ce se referă al Universitate mă pasionează. Nu fac, nici nu vreau şi nici nu pot să fac politică; dar mentalitatea mea de jurist şi de teolog – credinţa mea de asemenea – mă determină să fiu întotdeauna de partea libertăţii legitime a tuturor oamenilor.

Nimeni nu poate pretinde să impună în chestiuni lumeşti dogme, deoarece acestea nu există. În faţa unei probleme concrete, oricare ar fi, soluţia este s-o cercetezi temeinic şi apoi să acţionezi cu mâna pe inimă, cu libertate personală şi responsabilitate de asemenea personală.

Ca Fondator al Opus Dei şi animator al unei largi game de instituţii universitare în toată lumea, aţi putea să ne spuneţi ce motivaţii au determinat Opus Dei să le creeze şi care sunt trăsăturile principale ale aportului Lucrării la acest nivel de învăţământ?

Scopul Opus Dei este acela de a face ca multe persoane, în toată lumea, să ştie că este posibil, în teorie şi în practică, să-şi sfinţească munca obişnuită, de zi cu zi; că este posibil să caute perfecţiunea în plină stradă, fără a abandona misiunea pentru care Domnul a vrut să ne cheme. De aceea, apostolatul cel mai important al Opus Dei este cel pe care îl fac individual membrii săi, prin munca lor profesională realizată cu perfecţiune omenească - în pofida greşelilor mele personale şi a celor pe care fiecare le poate face -, în toate mediile şi în toate ţările: pentru că fac parte din Opus Dei membri din aproximativ şaptezeci de naţiuni, de toate rasele şi condiţiile.

În plus, Opus Dei promovează, în calitate de corporaţie, cu concursul multor oameni care nu aparţin Lucrării – şi care adesea nu sunt creştini -, opere corporative, prin care caută să contribuie la rezolvarea nenumăratelor probleme existente în lumea actuală. Este vorba de centre educative, de asistenţă, de promovare şi perfecţionare profesională etc.

Instituţiile universitare de care îmi vorbiţi constituie un alt aspect al acestor acţiuni. Trăsăturile lor caracteristice pot fi rezumate astfel: educaţie în libertatea personală şi în responsabilitatea de asemenea personală. Cu libertate şi responsabilitate se lucrează cu plăcere, cu randament, fără a fi nevoie de control şi nici de supraveghere, fiindcă toţi se simt în casa lor şi e de-ajuns să se respecte orarul. Altă trăsătură este spiritul convieţuirii, fără discriminări de niciun fel. În convieţuire se formează oamenii, învăţând fiecare că, pentru a putea cere să-i se respecte libertatea, trebuie să ştie să respecte libertatea altora. În sfârşit, spiritul fraternităţii: talentele proprii trebuie să fie puse în slujba semenilor. Altminteri, nu sunt de folos. Operele corporative promovate de Opus Dei în întreaga lume sunt întotdeauna în slujba tuturor, pentru că sunt făcute în spirit creştin.

Aţi vorbit chiar acum despre unitatea familiei ca despre o mare valoare, ceea ce mă determină să vă pun următoarea întrebare: de ce Opus Dei nu organizează activităţi de formare spirituală la care să participe împreună bărbatul şi nevasta?

Şi în această privinţă, ca în atâtea altele, noi creştinii avem posibilitatea de a alege între diferite soluţii, conform propriilor preferinţe sau opinii, fără să poată pretinde cineva să ne impună un sistem unic. Trebuie să fugim, ca de ciumă, de aceste modalităţi de a privi viaţa pastorală şi, în general, apostolatul, care nu par a fi decât o nouă ediţie, corectată şi mărită, a partidului unic în viaţa religioasă.

Ştiu că există grupuri catolice care organizează retrageri spirituale şi alte activităţi formative pentru cuplurile căsătorite. Mi se pare foarte bine ca, folosindu-şi libertatea, acestea să facă tot ce consideră potrivit; de asemenea, este bine să participe la aceste activităţi cei care găsesc astfel un mijloc ce îi ajută să-şi trăiască mai intens vocaţia creştină. Dar consider că aceasta nu e singura posibilitate şi nici nu e sigur că ar fi cea mai bună.

Există multe faţete ale vieţii ecleziastice pe care soţii, şi chiar toţi membrii familiei, pot şi, uneori, trebuie să le trăiască împreună, cum este participarea la jertfa euharistică şi la alte acte de cult. Cred, totuşi, că anumite activităţi de formare spirituală sunt mai eficiente dacă bărbatul şi nevasta participă separat. Pe de o parte, se subliniază astfel caracterul în mod fundamental personal al propriei sfinţiri, al luptei ascetice, al comuniunii cu Dumnezeu, pe care apoi le revarsă asupra celorlalţi, dar în care conştiinţa fiecăruia nu poate fi substituită. Pe de altă parte, astfel este mai uşor ca formarea să se adapteze exigenţelor şi necesităţilor personale ale fiecăruia şi chiar propriei psihologii. Aceasta nu înseamnă că se face abstracţie, în aceste activităţi, de starea matrimonială a participanţilor: nimic mai departe de spiritul Opus Dei.

De patruzeci de ani tot spun, şi prin viu grai şi prin scris, că fiecare bărbat, fiecare femeie, trebuie să se sfinţească în viaţa lor obişnuită, în condiţiile concrete ale existenţei lor de zi cu zi, că soţii, prin urmare, trebuie să se sfinţească îndeplinindu-şi la perfecţie îndatoririle de familie. Prin retragerile spirituale şi prin alte mijloace de formare organizate de Opus Dei, la care asistă persoane căsătorite, se urmăreşte constant ca soţii să capete conştiinţa demnităţii vocației matrimoniale, pregătindu-se, cu ajutorul lui Dumnezeu, să o trăiască plenar.

În multe aspecte, exigenţele şi manifestările practice ale iubirii conjugale sunt diferite pentru bărbat şi pentru femeie. Cu mijloace de formare specifice, li se poate acorda un ajutor eficient ca să le descopere în realitatea vieţii lor. Astfel încât, această despărţire de câteva ceasuri sau de câteva zile, îi face să se simtă mai uniţi şi să se iubească mai mult şi mai frumos în restul timpului: cu o dragoste care este şi plină de respect.

Repet că nici în această privinţă nu pretindem că modul nostru de a acţiona este singurul bun sau că trebuie să fie adoptat de toată lumea. Mi se pare doar că dă rezultate foarte bune şi că există raţiuni temeinice – pe lângă o lungă experienţă - pentru a-l face să fie astfel, dar nu combat opinia contrară.

În plus, trebuie să mai spun că, dacă în Opus Dei urmăm acest criteriu pentru anumite iniţiative de formare spirituală, totuşi, în alte tipuri de activitate extrem de variate, soţii participă şi colaborează ca atare. Mă gândesc, de pildă, la munca făcută împreună cu părinţii elevilor la școlile conduse de membri ai Opus Dei; la reuniuni, conferinţe, la acele celebrări religioase pe parcursul a trei zile numite triduum etc., special destinate părinţilor studenţilor care trăiesc în căminele conduse de Lucrare.

Cum vezi, atunci când prin natura activităţii se impune prezenţa soţilor, bărbatul şi nevasta participă împreună la aceste lucrări. Însă acest tip de reuniuni şi iniţiative este diferit de cele care sunt orientate direct spre formarea spirituală personală.