Lista numerelor

O caracteristică a întregii vieţi creştine – oricare ar fi mijlocul prin care se realizează – este „demnitatea şi libertatea copiilor lui Dumnezeu”. La ce vă referiţi, aşadar, atunci când în toată învăţătura dumneavoastră aţi apărat cu atâta stăruinţă libertatea laicilor?

Mă refer tocmai la libertatea personală a laicilor pentru a lua, în lumina principiilor enunţate de Magisteriu, toate deciziile concrete de ordin teologic sau practic – de exemplu cele privitoare la diferitele opinii filozofice, de ştiinţă economică sau de politică, la curentele artistice şi culturale, la problemele vieţii profesionale sau sociale etc. – pe care fiecare le consideră, cu deplină sinceritate, mai potrivite şi mai în acord cu convingerile personale şi cu aptitudinile sale umane.

Acest indispensabil cadru de autonomie de care catolicul laic are nevoie pentru a nu se simţi mai prejos în faţa celorlalţi laici şi pentru a-şi putea înfăptui eficient misiunea apostolică specială în mijlocul realităţilor lumeşti, trebuie să fie întotdeauna riguros respectat de către toţi cei care exercită în Biserică preoția ministerială. Dacă nu ar fi aşa – dacă ar fi vorba de manipularea laicului în scopuri care le depăşesc pe cele proprii ministeriului ierarhic – s-ar cădea într-un anacronic şi lamentabil clericalism. S-ar limita enorm posibilităţile apostolice ale corpului laic – condamnându-l la o perpetuă imaturitate –, dar mai cu seamă s-ar periclita, astăzi cu deosebire, însuşi conceptul de autoritate şi de unitate în cadrul Bisericii. Nu putem uita că, şi la catolici, existenţa unui autentic pluralism de criterii şi opinii cu privire la lucrurile lăsate de Domnul la libera dezbatere a oamenilor, nu numai că nu se opune organizării ierarhice şi necesităţii unităţii Poporului lui Dumnezeu, ci le întăreşte şi le apără de eventualele impurităţi.

De-a lungul acestui interviu, s-a ivit ocazia să comentăm aspecte importante ale vieţii omeneşti, în special ale vieţii femeii şi să vedem cum le valorează spiritul Opus Dei. Ne-aţi putea spune, în încheiere, cum consideraţi că trebuie să fie promovat rolul femeii în viaţa Bisericii?

Nu pot ascunde că, răspunzând la o întrebare de acest gen, simt tentaţia – contrarie practicii mele obişnuite – de a o face într-un mod polemic. Pentru că sunt unele persoane care folosesc acest limbaj într-un mod clerical, folosind cuvântul Biserică drept sinonim pentru ceva ce aparţine clerului, Ierarhiei ecleziastice. Şi astfel, prin participare la viaţa Bisericii, aceste persoane înţeleg numai, sau în principal, ajutorul dat vieţii parohiale, colaborarea în cadrul asociaţiilor cu mandat de la Sfânta Ierarhie, asistenţa activă la ceremoniile liturgice sau alte acţiuni asemănătoare.

Cei care gândesc astfel uită în practică – deşi poate că o proclamă în teorie – că Biserica este totalitatea Poporului lui Dumnezeu, ansamblul tuturor creştinilor şi că, de aceea, acolo unde există un creştin care se străduieşte să trăiască în numele lui Isus Cristos, acolo este prezentă Biserica.

Nu pretind să minimalizez prin aceasta importanţa colaborării pe care femeia o poate presta în viaţa structurii ecleziastice. Dimpotrivă, o consider neapărat necesară. Mi-am dedicat viaţa pentru a apăra plenitudinea vocaţiei creştine a corpului laicilor, a bărbaţilor obişnuiţi şi a femeilor obişnuite care trăiesc în mijlocul lumii şi, prin urmare, pentru a contribui la deplina recunoaştere, teologică şi juridică, a misiunii lor în Biserică şi în lume.

Vreau doar să remarc că sunt unii care promovează o reducerenejustificată a acestei colaborări şi să semnalez că un creştin obişnuit, bărbat sau femeie, îşi poate îndeplini misiunea specifică, inclusiv aceea care îi corespunde în cadrul structurii ecleziastice, numai dacă nu intră în rândulclericilor, dacă rămâne mai departe secular, ca om obişnuit, care trăieşte în lume şi participă la preocupările lumii.

Revine milioanelor de femei şi de bărbaţi creştini care trăiesc pe pământ să-l aducă pe Cristos în toate activităţile oamenilor, vestindu-i cu mărturia vieţilor lor că Domnul îi iubeşte pe toţi şi vrea să-i mântuiască pe toţi. De aceea, cea mai bună cale de a participa la viaţa Bisericii, cea mai importantă şi cea care, în orice caz, trebuie să fie presupusă de toate celelalte, este aceea de a fi pe de-a întregul creştini în locul unde se află în viaţă, acolo unde i-a purtat vocaţia omenească.

Ce mult mă emoţionează gândul la atâţia creştini şi creştine care, poate fără şi-o propună într-un mod anume, îşi trăiesc cu simplitate viaţa obişnuită, încercând să întruchipeze în ea Voia Domnului! A-i face să conştientizeze excelenţa vieţii lor, a le revela că aceasta, care pare fără importanţă, are o valoare de eternitate, a-i învăţa să asculte mai atent glasul Domnului, care le vorbeşte prin întâmplări şi situaţii, este ceva de care Biserica are astăzi nevoie urgentă: fiindcă la aceasta o obligă Dumnezeu.

A creştina de dinăuntru întreaga lume, arătând că Isus Cristos a mântuit toată omenirea, aceasta este misiunea creştinului. Iar femeia ia parte la această misiune în felul ei propriu, atât în cămin cât şi în alte ocupaţii pe care le are, realizând virtualităţile specifice care îi revin.

Principalul este, aşadar, să trăiască cu faţa spre Domnul, precum Sfânta Maria – femeie, Fecioară şi Mamă -, rostind acel fiatmihi secundum verbum tuum, facă-mi-se mie după cuvântul tău ¹⁴, de care depinde fidelitatea faţă de vocaţia personală, unică şi netransmisibilă în fiecare caz, ce ne va face să cooperăm la opera de mântuire pe care Domnul o înfăptuieşte în noi şi în lumea întreagă.