Lista numerelor

Am dori să începem acest interviu cu o problemă care stârneşte la multe spirite cele mai diverse interpretări. Ne referim la tema aşa numitului aggiornamento. Care este, în opinia dumneavoastră, adevăratul sens al acestui cuvânt, cu referire la viaţa Bisericii?

Fidelitate. Pentru mine aggiornamento înseamnă mai cu seamă fidelitate. Un soţ, un soldat, un administrator sunt întotdeauna un soţ cu atât mai bun, un soldat cu atât mai bun, un administrator cu atât mai bun, cu cât ştiu să facă faţă, cu şi mai multă credinţă, în fiecare moment, în fiecare nouă împrejurare din viaţa lor, angajamentelor ferme de dragoste şi dreptate pe care şi le-au asumat odată. Această fidelitate, sensibilă, operativă şi constantă - care este dificilă, tot aşa cum dificilă este orice aplicare a principiilor la realitatea schimbătoare din jur – este totodată cea mai bună apărare a persoanei împotriva îmbătrânirii spiritului, uscăciunii inimii şi anchilozării minţii.

Acelaşi lucru se întâmplă în viaţa instituţiilor, şi în chip cu totul deosebit în viaţa Bisericii, care ascultă nu de un proiect precar al omului, ci de un scop al Domnului. Mântuirea, salvarea lumii, este opera iubitoarei şi filialei fidelităţi a lui Isus Cristos – şi a noastră faţă de El –, față de voinţa Tatălui ceresc care l-a trimis. De aceea, acest aggiornamento al Bisericii - acum, ca și în orice altă perioadă - este, în mod fundamental, o reafirmare plină de bucurie a fidelităţii Poporului lui Dumnezeu faţă de misiunea primită, faţă de Evanghelie.

Este limpede că această fidelitate - vie şi actuală în orice împrejurare a vieţii oamenilor – poate impune, şi de fapt a impus adesea, în istoria de două ori milenară a Bisericii şi recent la Conciliul Vatican II, evoluţii doctrinale oportune în expunerea tezaurului din Depositum Fidei, (Depozitul sacru al Credinței), precum şi schimbări şi reforme necesare, menite să perfecţioneze – în elementul lor uman, perfectibil – structurile de organizare şi metodele misionare şi apostolice. Ar fi însă cel puţin superficial să credem că acest aggiornamento constă în primul rând în a schimba sau că orice schimbare aggiorna. Este de ajuns să ne gândim că există oameni care, în afara şi împotriva doctrinei conciliare, ar dori şi schimbări ce ar face ca drumul ascendent al Poporului lui Dumnezeu să dea înapoi istoria cu multe veacuri în urmă – cel puţin la epoca feudală.

Schimbând subiectul, ne-ar interesa să vă aflăm opinia cu privire la actualul moment al Bisericii. Concret, cum l-aţi califica? Ce rol credeţi că pot avea acum tendinţele care, în general, au fost numite „progresiste” şi „integriste”?

Din punctul meu de vedere, actualul moment doctrinal al Bisericii ar putea fi calificat drept pozitiv şi, totodată, delicat, ca orice criză de creştere. Unul pozitiv, fără îndoială, fiindcă bogăţiile doctrinale ale Conciliului Vatican II au pus întreaga Biserică – întregul Popor preoţesc al lui Dumnezeu – în faţa unei noi etape, extrem de dătătoare de speranţă, de reînnoită fidelitate pentru scopul divin de salvare ce i-a fost încredinţat. Moment totodată delicat, întrucât concluziile teologice la care s-a ajuns nu sunt de natură abstractă sau teoretică, ci ţin de o teologie prin excelenţă vie, adică având aplicaţii imediate şi directe de ordin pastoral, ascetic şi disciplinar, care afectează în profunzime viaţa internă şi externă a comunităţii creştine – liturgica, structurile organizatorice ale Ierarhiei, formele apostolice, Magisteriul, dialogul cu lumea, ecumenismul etc. – şi, prin urmare, şi viaţa creştină şi însăşi conştiinţa credincioşilor.

Ambele realităţi ne încearcă sufletul: optimismul creştin – certitudinea plină de bucurie că Duhul Sfânt va face să rodească aşa cum se cuvine doctrina cu care a îmbogăţit Biserica – şi, în acelaşi timp, prudenţa din partea celor care cercetează sau conduc, fiindcă îndeosebi acum lipsa de seninătate şi de măsură în studierea problemelor ar putea pricinui un rău imens.

Cât despre tendinţele pe care dumneavoastră le numiţi integriste şi progresiste, îmi este greu să mă pronunţ în legătură cu rolul pe care îl pot avea în acest moment, pentru că dintotdeauna am respins oportunitatea şi chiar posibilitatea de a se face catalogări sau chiar simplificări de acest tip. Mi se pare că această împărţire – care uneori este dusă până la extreme de adevărat paroxism, sau se încearcă perpetuarea ei ca şi cum teologii şi credincioşii în general ar fi destinaţi unei continue orientări bipolare – se supune în fond convingerii că progresul doctrinal şi vital al Poporului lui Dumnezeu este rezultatul unei constante tensiuni dialectice. Însă eu prefer să cred – din tot sufletul –, în acţiunea Duhului Sfânt, care se pogoară unde doreşte şi asupra cui doreşte.