Lista numerelor

S-ar putea crede cumva că, până acum, Opus Dei a fost favorizată de entuziasmul primilor membri, cu toate că acum sunt multe mii de membri. Există vreo măsură care să garanteze continuitatea Lucrării împotriva riscului unei posibile diminuări a fervorii şi avântului de la început, risc propriu oricărei instituţii?

Lucrarea nu se bazează pe entuziasm, ci pe credinţă. Anii începuturilor – ani îndelungaţi – au fost foarte grei, atunci se vedeau doar dificultăţi. Opus Dei a mers mai departe, prin harul divin şi prin rugăciunea şi jertfa înaintaşilor, fără mijloace materiale. Exista doar tinereţe, bunăvoinţă şi dorinţa de a împlini voia Domnului.

De la început, arma Lucrării a fost întotdeauna rugăciunea, viaţa plină de abnegaţie, renunţarea tăcută la tot ce înseamnă egoism, pentru slujirea sufletelor. Cum vă spuneam înainte, la Opus Dei vin oameni să primească un spirit care determină tocmai dăruirea totală, continuându-se munca profesională din dragoste pentru Domnul şi pentru creaturile lui prin El.

Garanţia că nu este vorba de o diminuare a fervorii şi avântului iniţial este că fiii mei nu pierd niciodată acest spirit. Eu ştiu că operele omeneşti se deteriorează cu timpul, dar nu la fel se întâmplă cu operele divine, doar dacă nu cumva le degradează oamenii. Numai când se pierde impulsul divin urmează degradarea, decăderea. În cazul nostru se vede limpede Providenţa Domnului care – într-un timp atât de scurt, patruzeci de ani – face ca oameni obişnuiţi, egali cu ceilalţi de naţionalităţi foarte diverse, să primească această vocaţie divină specifică şi să acţioneze în conformitate.

Scopul Lucrării, repet încă o dată, este sfinţirea fiecăruia dintre membrii săi, bărbaţi şi femei, care îşi păstrează mai departe acelaşi loc pe care îl ocupau înainte în lume. Dacă cineva nu vine la Opus Dei pentru a fi sfânt, în ciuda neajunsurilor – adică în ciuda propriilor cusururi şi greşeli personale -, va pleca neîntârziat de aici. Cred că sfinţenia atrage sfinţenie, şi-l rog pe Domnul ca în Opus Dei să nu lipsească niciodată această convingere profundă, această viaţă de credinţă. Cum vedeţi, nu ne încredem exclusiv în garanţii omeneşti sau juridice. Operele inspirate de Domnul se mişcă în ritmul harului său. Singura mea reţetă este aceasta: să fim sfinţi, să dorim să fim sfinţi, cu sfinţenie personală.

Am dori să ne spuneţi, Monseniore, care sunt, în opinia dumneavoastră, obiectivele esenţiale ale Universităţii, şi în ce termeni situaţi predarea religiei în cadrul studiilor universitare?

Universitatea trebuie să contribuie de pe o poziţie de primă importanţă la progresul uman – ştiţi acest fapt fiindcă îl trăiţi sau doriţi să-l trăiţi. Deoarece problemele care se pun în viaţa popoarelor sunt multiple şi complexe – spirituale, culturale, sociale, economice etc. -, este necesar ca formarea pe care trebuie s-o asigure Universitatea să cuprindă toate aceste aspecte.

Nu este de-ajuns dorinţa să munceşti pentru binele comun temporal; mijlocul pentru a face ca această dorinţă să fie eficientă este acela de a forma bărbaţi şi femei capabili să-şi însuşească o pregătire temeinică şi să ofere semenilor lor roadele acestei plenitudini la care au ajuns.

Religia este cea mai mare răzvrătire a omului care nu vrea să trăiască precum un animal şi nu renunţă - nu se linişteşte - până nu-l cunoaşte pe Creator şi nu i se adresează: de aceea studiul religiei este o necesitate fundamentală. Un om care nu dispune de o formare religioasă nu este format pe de-a întregul. Astfel, religia trebuie să fie prezentă în Universitate şi trebuie să se predea la nivelul superior, ştiinţific, al unei teologii de calitate. O Universitate din care lipseşte religia este o Universitate incompletă, pentru că ignoră o dimensiune esenţială a fiinţei umane, care nu exclude – ci dimpotrivă impune – celelalte dimensiuni.

Pe de altă parte, nimeni nu poate viola libertatea conştiinţei: predarea religiei trebuie să fie liberă, chiar dacă creştinul ştie că, dacă vrea să fie în armonie cu credinţa sa, are obligaţia imperioasă de a dobândi o formare solidă în acest domeniu, de a dispune, prin urmare, de o cultură religioasă: doctrina, pentru a putea trăi din ea şi a fi martor al lui Cristos prin exemplu şi prin cuvânt.

Mulţi studenţi se simt solidari şi doresc să adopte o atitudine activă faţă de realitatea pe care o constată şi anume aceea că, pe tot globul, foarte multe persoane suferă, fizic şi moral sau trăiesc în sărăcie. Ce idealuri sociale aţi recomanda acestui tineret intelectual de astăzi?

Idealul este, mai ales, realitatea muncii bine făcute, pregătirea ştiinţifică adecvată în timpul studiilor universitare. Cu această bază, sunt mii de locuri în lume care necesită braţe de lucru, care aşteaptă o muncă personală, susţinută şi plină de abnegaţie. Universitatea nu trebuie să formeze oameni care apoi să se folosească în chip egoist de beneficiile obţinute prin studiile lor, ci să îi pregătească pentru misiunea de a-şi ajuta cu generozitate semenii, dând dovadă de fraternitate creştină.

Adesea, această solidaritate se reduce la manifestări, orale sau scrise sau chiar la dispute sterile ori primejdioase: eu măsor solidaritatea prin opere în slujba oamenilor, şi cunosc mii de cazuri de studenţi spanioli şi din alte ţări care au renunţat să-şi construiască mica lor lume privată, dăruindu-se semenilor printr-o muncă profesională pe care încearcă s-o ducă la bun sfârşit, cu perfecţiune omenească, prin opere de învăţământ, de asistenţă, în opere sociale etc., cu un spirit veşnic tânăr şi plin de bucurie.

Dumneavoastră v-aţi referit la prezenţa femeii în viaţa publică, în politică. Actualmente se fac în Spania paşi importanţi în acest sens. Care este în opinia dumneavoastră munca specifică pe care femeia trebuie s-o realizeze în acest domeniu?

Prezenţa femeii în ansamblul vieţii sociale este un fenomen logic şi cu desăvârşire pozitiv, parte din acel fapt mai amplu la care m-am referit înainte. O societate modernă, democratică, trebuie să recunoască dreptul femeii de a participa activ la viaţa politică şi trebuie să creeze condiţiile favorabile pentru ca să-şi exercite acest drept toate cele care o doresc.

Femeia care vrea să se dedice activ conducerii treburilor publice este obligată să se pregătească aşa cum se cuvine, pentru ca activitatea ei în viaţa obştească să fie responsabilă şi pozitivă. Orice muncă profesională impune o formare prealabilă şi, apoi, un efort constant pentru a îmbunătăţi această pregătire şi a o adapta noilor circumstanţe care intervin. Această exigenţă constituie o îndatorire cu totul deosebită pentru cei care aspiră să ocupe posturi de conducere în societate, căci sunt chemaţi să îndeplinească o funcţie foarte importantă, de care depinde bunăstarea tuturor.

O femeie cu o pregătire adecvată trebuie să poată găsi deschis întregul câmp al vieţii publice, la toate nivelurile. În acest sens, nu se pot preciza nişte sarcini specifice, care să-i revină doar ei. Cum am mai spus înainte, în acest domeniu specificul este dat nu atât de sarcina sau de postul respectiv, cât mai cu seamă de modul de îndeplinire al acestei funcţii, de soluţiile nuanţate pe care condiţia sa de femeie le va găsi pentru problemele cu care se confruntă şi chiar de descoperirea şi dezbaterea acestor probleme.

În virtutea înzestrării naturale care îi este proprie, femeia poate îmbogăţi mult viaţa civilă. Acest lucru este evident dacă privim cu atenţie vastul câmp al legislaţiei sociale sau al celei referitoare la familie. Calităţile feminine vor fi cea mai bună garanţie că se vor respecta valorile autentice omeneşti şi creştine, în momentul luării măsurilor care afectează în vreun fel viaţa familiei, mediul educativ, viitorul tinerilor.

Tocmai am menţionat importanţa valorilor creştine în soluţionarea problemelor sociale şi referitoare la familie şi vreau să subliniez aici transcendenţa sa în toată viaţa publică. Ca și la bărbat, când femeia trebuie să se ocupe de o activitate politică, credinţa creştină îi conferă responsabilitatea de a realiza un adevărat apostolat, adică un serviciu creştin adus întregii societăţi. Nu este vorba de a reprezenta oficial sau oficios Biserica în viaţa publică şi, cu atât mai puţin, de a se servi de Biserică pentru propria carieră personală sau pentru interese de partid. Dimpotrivă, este vorba de a-şi forma în deplină libertate propriile opinii în toate aceste subiecte lumeşti unde creştinii sunt liberi şi de a-şi asuma responsabilitatea personală a gândirii şi modului de a acţiona, întotdeauna consecvent cu credinţa care se profesează.