Lista numerelor

Am avut ocazia, Moseniore, să vă ascult răspunsurile la întrebările pe care v-au fost puse dintr-un public de peste două mii de persoane, reunite acum un an şi jumătate la Pamplona. Aţi insistat atunci asupra necesităţii ca toţi catolicii să se comporte ca nişte cetăţeni responsabili şi liberi, şi care „să nu trăiască din a fi catolici”. Ce importanţă şi ce proiecţie daţi acestei idei?

Niciodată n-a încetat să mă supere atitudinea celui care face din a se numi catolic o profesiune, ca şi aceea a celor care vor să tăgăduiască principiul responsabilităţii personale, pe care se întemeiază întreaga morală creştină. Spiritul Lucrării şi cel al membrilor ei este acela de a sluji Biserica, precum şi toate fiinţele, fără a se folosi de Biserică. Mă bucur când orice credincios catolic îl poartă pe Cristos nu în nume, ci în felul lui de a se purta, dovedind cu adevărat că duce o viaţă creştină. Îmi repugnă clericalismul şi înţeleg că – alături de un anticlericalism rău - există şi un anticlericalism bun, care izvorăşte din dragoste pentru preoție şi care se împotriveşte ca simplul creştin sau preotul să se folosească de o misiune sacră în scopuri pământeşti.

Dar să nu credeţi că prin aceasta mă declar împotriva cuiva. Nu există în Lucrarea noastră nicio dorinţă exclusivistă, ci doar aceea de a colabora cu toţi cei care lucrează pentru Cristos şi cu toţi cei care, creştini sau nu, fac din viaţa lor o minunată realitate de slujire.

De altfel, importantă este nu numai proiecţia pe care am dat-o acestor idei, în special din 1928 încoace, ci şi aceea pe care o acordă Magisteriul Bisericii. Şi nu de multă vreme - cu o emoţie greu de explicat pentru bietul preot care sunt - Conciliul le-a amintit tuturor creştinilor, în Constituţia Dogmatică De Ecclesia, că trebuie să se simtă pe deplin cetăţeni ai oraşului pământesc, muncind în toate activităţile omeneşti, cu competenţă profesională şi cu dragoste faţă de toţi oamenii, căutând desăvârşirea creştină, pentru care sunt chemaţi prin simplul fapt de a fi primit Botezul.

Cărui fapt îi atribuiţi importanţa crescândă care i se acordă Lucrării? Se datorează numai atracţiei doctrinei sale sau este şi un reflex al angoaselor epocii moderne?

Domnul a dat viaţă Opus Dei în 1928 pentru a ajuta creştinii să-şi aducă aminte că, aşa cum spune Cartea Genezei, Dumnezeu l-a făcut pe om ca să muncească. Am fost chemaţi să atragem din nou atenţia asupra pildei lui Isus care, preţ de treizeci de ani, a trăit la Nazaret muncind ca meşteşugar. În mâinile lui Isus munca, o muncă asemănătoare cu aceea a milioane de oameni de pe lume, se preface în acţiune divină, în lucrare mântuitoare, în cale de salvare.

Spiritul Lucrării reflectă realitatea nespus de frumoasă – pe care mulţi creştini au uitat-o timp de veacuri – că orice muncă demnă şi nobilă în planul omenesc se poate preface într-o lucrare divină. Slujindu-l pe Domnul nu există munci nevrednice: toate au o mare importanţă.

Pentru a-l iubi pe Domnul şi a-l sluji, nu trebuie să faci lucruri ieşite din comun. Cristos le cere tuturor oamenilor, fără excepţie, să fie desăvârşiţi aşa cum este Tatăl său ceresc ². Pentru marea majoritate a oamenilor, a fi sfânt înseamnă a-ţi sfinţi propria muncă, a te sfinţi prin muncă şi a-i sfinţi pe ceilalţi prin muncă, spre a-l întâlni astfel pe Domnul pe drumul vieţii lor.

Condiţiile societăţii contemporane, care acordă o valoare tot mai mare muncii, înlesnesc evident oamenilor din timpul nostru înţelegerea acestui aspect al mesajului creştin pe care spiritul Opus Dei l-a subliniat mereu. Dar şi mai importantă este influenţa Duhului Sfânt care, în acţiunea sa însufleţitoare, a dorit ca vremea noastră să fie martora unei mari mişcări renovatoare în întregul creştinism. Citind decretele Conciliului Vatican II reiese limpede că o parte importantă a acestei reînnoiri a fost tocmai revalorificarea muncii obişnuite şi a demnităţii vocaţiei creştinului care trăieşte şi munceşte în lume.

Aparţine în chip esenţial spiritului creştin nu numai faptul de a trăi în comuniune cu Ierarhia obişnuită - Pontiful Roman şi Episcopii -, ci şi acela de a simţi unitatea cu ceilalţi fraţi întru credinţă. De foarte multă vreme am considerat că unul dintre cele mai mari neajunsuri ale Bisericii în aceşti ani este că mulţi catolici nu cunosc ceea ce fac şi gândesc catolicii din alte ţări sau din alte medii sociale. Este nevoie să fie actualizată această fraternitate, pe care primii creştini au trăit-o atât de profund. Astfel ne vom simţi uniţi, apreciind totodată varietatea vocaţiilor personale şi se vor evita multe judecăţi nedrepte şi ofensatoare, propagate de anumite grupuri mici – în numele catolicismului -, împotriva fraţilor lor întru credinţă, care acţionează în realitate cu corectitudine şi putere de sacrificiu, răspunzând circumstanţelor particulare ale ţării lor.

Este important ca fiecare să încerce să fie credincios propriei chemări divine, astfel încât să nu înceteze de a oferi Bisericii ceea ce presupune carisma primită de la Domnul. Specific membrilor Opus Dei – creştini obişnuiţi – este să sfinţească lumea pornind de dinăuntru, participând la cele mai diverse lucrări omeneşti. Întrucât apartenenţa lor la Lucrare nu le schimbă cu nimic poziţia în lume, ei colaborează, în modul cel mai potrivit în fiecare caz, la celebrările religioase colective, la viaţa parohială etc. Şi, în acest sens, sunt cetăţeni obişnuiţi, care vor să fie buni catolici.

Însă membrii Lucrării nu se dedică, de obicei, activităţilor confesionale. Numai în cazuri excepţionale, când Ierarhia o cere în mod expres, vreun membru al Operei colaborează la lucrări ecleziastice. Nu există în această atitudine nicio dorinţă de a se pune în evidenţă, şi cu atât mai puţin de a desconsidera activităţile confesionale, ci numai hotărârea de a se ocupa de ceea ce este propriu vocaţiei pe care o are Opus Dei. Sunt mulţi călugări şi clerici, precum şi mulţi laici plini de zel, care îndeplinesc aceste activităţi, dedicându-le tot ce este mai de preţ în strădania lor.

Caracteristica membrilor Lucrării, misiunea pentru care se ştiu chemaţi de Dumnezeu, este însă alta. În cadrul chemării universale la sfinţenie, membrii Opus Dei primesc în plus o chemare specială, pentru a se dedica în chip liber şi responsabil să afle sfinţenia şi să facă apostolat în mijlocul lumii, angajându-se să trăiască un spirit specific şi să-şi însuşească, de-a lungul întregii vieţi, o formare particulară. Dacă şi-ar neglija munca lor în lume pentru a se ocupa de activităţile ecleziastice, ar face ca darurile primite să nu dea roade şi din cauza iluziei unei eficienţe pastorale imediate ar aduce un prejudiciu real Bisericii, fiindcă nu ar exista atâţia creştini care să se sfinţească în toate profesiile şi meseriile societăţii civile, în domeniul imens al muncii seculare.

În plus, necesitatea imperioasă a unei continue formări profesionale şi a formării religioase, împreună cu timpul destinat personal pietăţii, rugăciunii şi îndeplinirii prin jertfă a îndatoririlor stării le ocupă toată viaţa, nelăsându-le ceasuri libere.

Ştim că fac parte din Opus Dei bărbaţi şi femei de orice condiţie socială, celibatari sau căsătoriţi. Care este deci elementul comun ce caracterizează vocaţia pentru Lucrare? Ce angajamente îşi asumă fiecare membru pentru a realiza scopurile Opus Dei?

Vă voi spune în câteva cuvinte: să caute sfinţenia în mijlocul lumii, în stradă. Cine primeşte de la Dumnezeu vocaţia specifică pentru Opus Dei ştie că trebuie să afle sfinţenia şi s-o trăiască în starea lui obişnuită, în exercitarea muncii lui, manuale sau intelectuale. Am spus ştie că trebuie să afle sfinţenia şi s-o trăiască, pentru că nu este vorba de a accepta un simplu postulat teoretic, ci de a-l transpune zi de zi, în viaţa obişnuită.

A dori să afli sfinţenia – în ciuda greşelilor şi defectelor personale, care vor dura toată viaţa – înseamnă să te străduieşti, prin harul Domnului, să trăieşti caritatea, care este plenitudinea legii şi legătura desăvârșirii. Caritatea nu este ceva abstract; înseamnă dăruire reală şi totală în slujba Domnului şi a tuturor oamenilor; a acelui Dumnezeu care ne vorbeşte în liniştea rugăciunii şi în rumoarea lumii; a acelor oameni a căror existenţă se întretaie cu a noastră.

Trăind caritatea - Iubirea - se trăiesc toate virtuţile omeneşti şi supranaturale ale creştinului, care formează o unitate şi care nu pot fi reduse la enumerări exhaustive. Caritatea cere imperios să se trăiască dreptatea, solidaritatea, responsabilitatea familială şi socială, sărăcia, bucuria, castitatea, prietenia...

Se vede imediat că practicarea acestor virtuţi duce la apostolat. Mai mult: este chiar apostolat. Pentru că, încercând să trăiască astfel în mijlocul muncii zilnice, creştinul devine prin purtarea lui exemplu bun, mărturie, ajutor concret şi eficace, învăţând să urmeze paşii lui Cristos care coepit facere et docere, a început să facă şi să înveţe ⁵, adăugând exemplului cuvântul. De aceea, încă de acum patruzeci de ani, am numit această muncă apostolat de prietenie şi de încredințare.

Toţi membrii Opus Dei simt această dorinţă înflăcărată de sfinţenie şi apostolat. De aceea nu există în Lucrare grade sau categorii de membri. Ceea ce există este o pluralitate de situaţii personale – situaţia pe care fiecare o are în lume – la care se adaptează aceeaşi unică vocaţie specifică şi divină: chemarea de a se dărui, de a se strădui, liber şi responsabil, să îndeplinească voia Domnului, manifestată pentru fiecare dintre noi.

Cum puteţi vedea, fenomenul pastoral al Opus Dei ia naştere de jos, adică din viaţa obişnuită a creştinului care trăieşte şi lucrează alături de ceilalţi oameni. Nu se înscrie pe linia unei laicizări - desacralizări - a vieţii monahale sau religioase; nu este ultimul stadiu al apropierii călugărilor de lume.

Cel care primeşte vocaţia Opus Dei capătă o nouă viziune a lucrurilor din jurul lui: noi lămuriri în relaţiile sale sociale, în profesie, în preocupări, în tristeţile şi bucuriile sale. Dar nicio clipă nu încetează să trăiască în mijlocul a toate acestea; şi nu se cuvine absolut deloc să vorbim de adaptarea la lumea sau la societatea modernă: nimeni nu se adaptează la ceea ce are, fiindu-i propriu; în ceea ce se are ca ceva propriu, se trăieşte. Vocaţia primită este aidoma celei născute în sufletul acelor pescari, ţărani, negustori ori soldaţi care, stând în preajma lui Isus Cristos în Galileea, îl auzeau cum spunea: Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este ⁶.

Repet că această perfecţiune – pe care o urmăresc membrii Opus Dei – este pur şi simplu perfecţiunea proprie a creştinului: cu alte cuvinte, aceea la atingerea căreia este chemat orice creştin şi care presupune trăirea deplină a exigenţelor credinţei. Nu ne interesează perfecţiunea evanghelică, aceasta fiind considerată a fi proprie călugărilor şi unor instituţii asimilate acestora; şi cu atât mai puţin ne interesează aşa numita viaţă de perfecţiune evanghelică, aceasta referindu-se, conform canoanelor ecleziastice, la statutul de călugăr.

Drumul vocaţiei călugărești mi se pare binecuvântat şi necesar în Biserică, iar cel care nu l-ar considera astfel n-ar fi pătruns de spiritul Lucrării. Dar acest drum nu este al meu, nici al membrilor Opus Dei. Se poate spune că, venind la Opus Dei, toţi membrii şi fiecare în parte au pus condiţia explicită de a nu-şi schimba starea. Caracteristica specifică nouă este aceea de a sfinţi propria stare în lume, fiecare dintre membri sfinţindu-se în locul întâlnirii sale cu Cristos: acesta este angajamentul asumat de fiecare membru, pentru a realiza ţelurile Opus Dei.