Nu credeţi că – după Conciliul Vatican II – au devenit învechite conceptele de „școli ale Bisericii”, „școli catolice”, „Universităţi ale Bisericii” etc.? Nu vi se pare că asemenea concepte compromit pe nedrept Biserica sau par a fi privilegii?

Nu, nu mi se pare, dacă prin școli ale Bisericii, școli catolice etc. se înţelege rezultatul dreptului pe care îl au Biserica şi Ordinele şi Congregaţiile Religioase de a crea centre de învăţământ. A crea o școală sau o universitate nu este un privilegiu, ci o sarcină grea, dacă se urmăreşte să fie un centru pentru toţi, nu doar pentru cei care dispun de mijloacele băneşti.

Conciliul nu a dorit să declare ca fiind depăşite instituţiile didactice confesionale; a vrut numai să arate că există altă formă – chiar mai necesară şi universală, experimentată de ani de zile de către membrii Opus Dei – de prezenţă creştină în învăţământ: libera iniţiativă a cetăţenilor catolici care au ca profesie activităţi educative, în cadrul şi în afara centrelor promovate de Stat. Este încă o dovadă a faptului că Biserica, în timpurile noastre, conştientizează pe deplin rodnicia apostolatului laicilor.

Trebuie să mărturisesc, pe de altă parte, că nu-mi sunt pe plac expresiile şcoală catolică sau școli ale Bisericii etc., deşi îi respect pe cei care au păreri contrarii. Prefer ca realităţile să se distingă prin rezultatele lor, nu prin numele lor. O școală va fi efectiv creştină atunci când, fiind ca şi celelalte şi străduindu-se să le depăşească, realizează o muncă de formare completă - de asemenea creştină -, cu respectarea libertăţii personale şi promovarea urgentă a justiţiei sociale. Dacă acţionează într-adevăr astfel, numele contează mai puţin. Personal, repet, prefer să evit aceste adjective.