Îmi scrii: „Dorinţa atât de mare pe care o avem cu toţii ca «asta» să avanseze şi să crească, se pare că se va transforma în nerăbdare. Când, oare, va sări în aer, când se va sfărâma… când, oare, lumea va fi a noastră?“

   Şi adaugi: „Dorinţa nu va fi inutilă dacă prin ea putem să-l «constrângem», să-l inoportunăm pe Domnul: atunci, ne vom fi câştigat formidabil de bine timpul“.