Spiritul de penitenţă

Încerci deja să iei hotărârile tale sincere? Cere-i Domnului să te ajute să te sacrifici pentru dragostea lui; să pui în toate, cu naturaleţe, mireasma purificatoare a mortificării; să te consumi în slujba sa fără spectacol, în tăcere, cum se consumă candela care arde lângă tabernacol. Şi dacă nu îţi vine în minte nicio idee acum despre cum să răspunzi concret cerinţelor divine care îţi lovesc inima, ascultă-mă bine.

Penitenţă este îndeplinirea exactă a programului pe care ţi l-ai fixat, deşi corpul opune rezistenţă sau mintea încearcă să evadeze în visuri himerice. Penitenţă este să te trezeşti la ora care trebuie. Şi, de asemenea, să nu laşi pe mai târziu, fără un motiv justificat, acea sarcină care îţi pare mai dificilă sau care cere mai mult efort.

Penitenţă înseamnă să ştii să îţi pui în acord obligaţiile cu Domnul, cu ceilalţi şi cu tine însuţi, folosindu-te astfel încât să reuşeşti să găseşti timpul de care fiecare lucru are nevoie. Eşti penitent când te supui cu dragoste planului tău de rugăciune, în pofida faptului că eşti epuizat, dezamăgit sau rece.

Penitenţă este să îi tratezi totdeauna cu maximă caritate pe ceilalţi, începând cu ai tăi. Să ai grijă cu cea mai mare delicateţe pe cei care suferă, pe bolnavi, pe cei care trec prin greutăţi. Este să răspunzi cu răbdare palavragiilor sau inoportunilor. Este să ne întrerupem sau să ne modificăm programul, când împrejurările – interesele bune şi drepte ale celorlalţi, mai ales – o cer.

Penitenţa constă în a suporta cu bună-dispoziţie miile de mici contrarietăţi ale zilei; în a nu abandona o ocupaţie, chiar dacă ţi-a trecut imediat entuziasmul cu care ai început-o; în a mânca cu recunoştinţă ceea ce ni se serveşte, fără a inoportuna cu capricii.

Penitenţă, pentru părinţi şi, în general, pentru cei care au o misiune de guvernare sau educativă, este de a corecta când trebuie, în concordanţă cu natura erorii şi cu împrejurările în care se găseşte cel care are nevoie de acest ajutor, deasupra subiectivismelor vane şi sentimentale.

Spiritul de penitenţă duce la a nu ne ataşa dezordonat de această schiţă monumentală a proiectelor viitoare, în care deja am prevăzut care vor fi trăsăturile şi liniile noastre de pensulă de maestru. Câtă bucurie îi facem lui Dumnezeu când ştim să renunţăm la mâzgălelile şi la stângăciile noastre de învăţăcei şi permitem să fie el cel care adaugă trăsăturile şi culorile care îi plac cel mai mult!