Lista numerelor

Cu ochii la ţintă

Dacă vă amintesc aceste adevăruri dure, este pentru a vă invita să examinaţi atent motivele care impulsionează comportamentul vostru, cu scopul de a îndrepta ceea ce trebuie îndreptat, oferind totul slujirii lui Dumnezeu şi a fraţilor voştri, oamenilor. Iată că Domnul a trecut de partea noastră, ne-a privit cu dragoste şi ne-a dat o sfântă chemare, nu întemeiată pe faptele noastre, ci pe hotărârea şi pe harul său. Acesta ne-a fost dat în Cristos Isus înainte de timpurile veşnice¹⁴.

Purificaţi-vă intenţia, ocupaţi-vă de toate lucrurile din dragoste pentru Dumnezeu, îmbrăţişând cu bucurie crucea fiecărei zile. Am repetat de mii de ori, pentru că cred aceste idei trebuie să fie sculptate în inima creştinilor: când nu ne limităm să tolerăm şi, în schimb, iubim contrazicerea, durerea fizică sau morală şi i-o oferim lui Dumnezeu, ca ispăşire pentru păcatele noastre personale şi pentru păcatele tuturor oamenilor, atunci vă asigur că această durere nu este apăsătoare.

Nu se mai duce o cruce oarecare, se descoperă crucea lui Cristos, cu consolarea că Mântuitorul se încarcă cu suportarea greutăţii. Noi colaborăm, ca Simon din Cirene care, când se întorcea de la munca pe câmpul său, gândindu-se la o meritată pauză, s-a văzut silit să pună umărul ca să îl ajute pe Isus¹⁵. A fi cireneanul voluntar a lui Cristos, a însoţi atât de îndeaproape umanitatea lui în suferinţă, redusă la cea mai de jos stare, pentru un suflet îndrăgostit nu înseamnă o nefericire, aduce certitudinea apropierii lui Dumnezeu, care ne binecuvântează cu această alegere.

Foarte des, nu puţini oameni au remarcat cu uimire bucuria pe care, slavă lui Dumnezeu, o au şi o transmit fiii mei din Opus Dei. În faţa evidenţei acestei realităţi, răspund mereu cu aceeaşi explicaţie, pentru că nu ştiu alta: fundamentul fericirii lor constă în a nu se teme de viaţă, nici de moarte, în a nu se speria în faţa necazurilor, în efortul cotidian de a trăi cu spirit de sacrificiu, dispuşi constant – în pofida mizeriei şi a slăbiciunii personale – să se nege pe ei înşişi, astfel încât să facă drumul creştin mai plăcut şi mai plin de iubire pentru ceilalţi.

Poate că până în acest moment nu ne-am simţit îndemnaţi să urmăm atât de îndeaproape paşii lui Cristos. Poate nu am înţeles că putem uni micile noastre renunţări cu sacrificiul lui ispăşitor; pentru păcatele noastre, pentru păcatele omului din toate epocile, pentru această lucrare stricată de Lucifer care continuă să-i opună lui Dumnezeu acel non serviam! al său. Cum vom îndrăzni să spunem fără ipocrizie: Doamne, mă dor ofensele care rănesc inima ta binevoitoare, dacă nu ne hotărâm să ne privăm de un nimic sau să oferim un sacrificiu minuscul pentru slava dragostei sale? Penitenţa – adevărata reparaţie – ne lansează pe drumul încredinţării, al carităţii. Dăruirea pentru a repara şi caritate pentru a-i ajuta pe ceilalţi, la fel cum Cristos ne-a ajutat pe noi.

De acum înainte, grăbiţi-vă să iubiţi. dragostea ne va împiedica plângerile, protestele. Pentru că deseori suportăm contrarietăţile, da; dar ne plângem; şi atunci, pe lângă faptul că pierdem harul lui Dumnezeu, îi retezăm calea pentru viitoare cerinţe. Hilarem enim datorem diligit Deus²⁴. Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dăruieşte cu bucurie, cu spontaneitatea care se naşte dintr-o inimă îndrăgostită, fără zarva celui care se dăruieşte ca şi cum ar face o favoare.

Vocaţia creştină, această chemare personală a Domnului, ne duce la identificarea cu el. Dar nu trebuie să uităm că el a venit pe pământ pentru a mântui întreaga lume, pentru că voinţa lui Dumnezeu este să vă sfinţiţi¹. Nu există suflet care să nu îl intereseze pe Cristos. Fiecare dintre ele l-a costat preţul sângelui său².

Gândindu-mă la aceste adevăruri, îmi vine în minte acea conversaţie dintre apostoli şi Învăţător, cu câteva momente înaintea miracolului înmulţirii pâinilor. Îl însoţea pe Isus o mare mulţime. Îşi ridică Domnul nostru ochii şi îl întreabă pe Filip: De unde să cumpărăm pâine, să mănânce aceştia³?. Filip răspunde, după un calcul rapid: Pâine de două sute de dinari nu le ajunge, ca fiecare să primească o bucăţică⁴. Nu aveau atâţia bani: trebuia să recurgă la o soluţie improvizată. Unul dintre discipolii săi, Andrei, fratele lui Simon Petru, îi zise: Se află aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi peşti; ce sunt însă aceştia la atâta lume⁵?

Să-l însoţim pe Cristos în acest pescuit divin. Isus este lângă lacul Genezaret şi oamenii se înghesuie în jurul lui, dornici să asculte cuvântul lui Dumnezeu¹⁰. La fel ca azi! Nu vedeţi? Doresc să audă mesajul lui Dumnezeu, deşi, în exterior, ascund acest lucru. Poate unii au uitat doctrina lui Cristos; alţii – fără a fi vina lor – nu au învăţat-o niciodată, şi cred despre religie că este ceva ciudat. Dar convingeţi-vă de o realitate mereu actuală: vine totdeauna un moment în care sufletul nu mai poate, nu îi ajung explicaţiile obişnuite, nu îl satisfac minciunile falşilor profeţi. Şi, deşi nu o recunosc atunci, aceste persoane sunt dornice să îşi potolească neliniştea privind învăţătura Domnului.

Să-l lăsăm pe sfântul Luca să povestească: El văzu două bărci oprite pe malul lacului; pescarii, coborâţi din ele, spălau plasele. Se urcă atunci în una dintre bărci, aceea a lui Simon, şi-l rugă să se îndepărteze puţin de ţărm. Se aşeză şi din barcă învăţa mulţimile¹¹. Când şi-a terminat cateheza, i-a poruncit lui Simon: Înaintează în larg şi aruncaţi-vă plasele la pescuit¹². Este Cristos stăpânul bărcii; este el cel care pregăteşte pescuitul: pentru aceasta a venit în lume, pentru a avea grijă ca fraţii lui să găsească drumul măririi şi iubirii pentru Tată. Apostolatul creştin nu l-am inventat noi. Noi, oamenii, uneori îi punem piedici: cu neîndemânarea noastră, cu lipsa noastră de credinţă.

Simon răspunse: Stăpâne, toată noaptea am trudit, dar n-am prins nimic¹³. Răspunsul pare rezonabil. Au pescuit, ca de obicei, în aceste ore; şi, tocmai atunci, noaptea a fost infructuoasă. Cum să pescuiască ziua? Dar Petru are credinţă: La cuvântul tău însă voi arunca plasele¹⁴. Hotărăşte să procedeze aşa cum i-a sugerat Cristos; se apucă de lucru, încrezător în cuvântul Domnului. Ce se întâmplă atunci? Şi o făcură, şi prinseră o mulţime de peşti, de se rupeau plasele. Atunci făcură semn tovarăşilor din cealaltă barcă să vină şi să-i ajute. Ei veniră şi umplură amândouă bărcile încât mai că se scufundau¹⁵.

Isus, ieşind în larg cu discipolii săi, nu urmărea doar acest pescuit. De aceea, când Petru cade la picioarele lui şi mărturiseşte, cu umilinţă: Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un păcătos, Domnul nostru răspunde: Nu-ţi fie teamă; de acum înainte vei fi pescar de oameni¹⁶. Şi în acest nou pescuit, de asemenea, nu va lipsi toată eficienţa divină: instrumente ale unor mari miracole sunt apostolii, în pofida neputinţelor lor personale.

Am predicat constant această posibilitate supranaturală şi umană, pe care Tatăl nostru, Dumnezeu, o pune în mâinile fiilor săi: participarea la răscumpărarea pe care o face Cristos. Mă umple de bucurie să găsesc această doctrină în textele părinţilor Bisericii. Sfântul Grigore cel Mare spune: Creştinii scapă de demoni, când dezrădăcinează răul din inima celorlalţi cu îndemnul lor la bine... Punerea mâinilor asupra bolnavilor pentru a-i vindeca, se face atunci când se observă că aproapele dă semne de slăbiciune în a face bine şi i se oferă ajutor în mii de moduri, întărindu-l prin exemplu. Aceste miracole sunt cu atât mai mari cu cât se petrec în domeniul spiritual, dând viaţă nu trupurilor, ci sufletelor. Şi voi, dacă nu vă delăsaţi, veţi putea face aceste miracole, cu ajutorul lui Dumnezeu²⁰.

Dumnezeu vrea ca toţi să se mântuiască: aceasta este o invitaţie şi o responsabilitate, care apasă asupra fiecăruia dintre noi. Biserica nu este o redută pentru privilegiaţi. Oare marea Biserică este o mică parte a lumii? Marea Biserică este lumea întreagă²¹. Aşa scria sfântul Augustin, adăugând: Spre orice loc te-ai îndrepta, acolo este Cristos. Ai prin moştenire toate colţurile pământului; vino, ia-le în stăpânire pe toate cu mine²². Vă amintiţi cum erau plasele? Încărcate, gata să se rupă: nu încăpeau mai mulţi peşti. Dumnezeu aşteaptă cu ardoare să i se umple casa²³; este Tată, şi îi place să trăiască cu toţi fiii în jur.