Lista numerelor

Vom analiza pentru câteva clipe textele acestei Liturghii din marţea din săptămâna patimilor, ca să ştim să deosebim îndumnezeirea bună de îndumnezeirea rea. Vom vorbi despre umilinţă, pentru că aceasta este virtutea care ne ajută să vedem, simultan, mizeria noastră şi măreţia noastră.

Mizeria noastră este destul de evidentă. Nu mă refer la limitele naturale: la atâtea aspiraţii mari la care un om visează şi pe care însă nu le va îndeplini niciodată, chiar dacă doar din lipsă de timp. Mă gândesc la ceea ce facem rău, la căderi, la greşelile care ar putea fi evitate şi nu sunt evitate. Experimentăm continuu ineficienţa noastră personală. Dar, uneori, parcă se unesc toate aceste lucruri, se manifestă şi mai pregnant, ca să ne dăm seama cât de săraci suntem. Ce e de făcut?

Expecta Dominum¹, speră în Domnul; trăieşte cu speranţă, ne sugerează Biserica, cu dragoste şi cu credinţă. Viriliter age², poartă-te cu bărbăţie. Ce contează că suntem creaturi din lut, dacă avem speranţa pusă în Dumnezeu? Şi dacă vreodată un suflet suferă o cădere, un recul – nu trebuie neapărat să se întâmple –, i se dă leacul, cum se procedează în mod normal în viaţa obişnuită în privinţa sănătăţii corpului, şi din nou de la capăt!

Nu aţi observat în familii, când se păstrează o piesă decorativă de valoare şi fragilă – o vază, de exemplu –, câtă grijă au toţi de ea, ca să nu se spargă? Până când, într-o zi, copilul, jucându-se, o trage la pământ iar acea amintire preţioasă se sparge în mai multe cioburi. Supărarea este mare dar, imediat, vine reparaţia; vaza se recompune, se lipeşte cu grijă şi, restaurată, în final rămâne la fel de frumoasă ca înainte.

Dar, când obiectul este din porţelan sau pur şi simplu din lut ars, de obicei sunt suficiente nişte scoabe, acele fire de fier sau din alt metal, care menţin unite bucăţile. Iar vasul, astfel reparat, dobândeşte un farmec original.

Să transpunem acest lucru la viaţa noastră interioară. În faţa mizeriilor noastre şi a păcatelor noastre, în faţa greşelilor noastre – chiar dacă, prin harul divin sunt neînsemnate –, să ne îndreptăm spre rugăciune şi să îi spunem Tatălui nostru: Doamne, în sărăcia mea, în fragilitatea mea, în lutul meu de vas spart, Doamne, pune-mi nişte scoabe şi – cu căinţa mea şi cu iertarea ta – voi fi mai puternic şi mai frumos decât înainte! O rugăciune consolatoare, ca să o repetăm când se sparge acest biet lut al nostru.

Să nu ne distragă atenţia faptul că suntem fragili, să nu ne şocheze când comportamentul nostru se zdruncină pentru mai nimic; să avem încredere în Domnul, care are mereu pregătit ajutorul: Domnul este lumina şi mântuirea mea; de cine mă voi teme³?. De nimeni: discutând astfel cu Tatăl nostru din cer, să nu îngăduim frica de nimeni şi de nimic.

Umilinţă şi bucurie

Eliberează-mă de tot răul şi perversitatea care sunt în oameni²⁷. Din nou, textul Liturghiei ne vorbeşte despre îndumnezeirea bună: scoate în evidenţă, în faţa ochilor noştri, plămada rea din care suntem alcătuiţi, cu toate înclinaţiile ticăloase; iar apoi imploră, emitte lucem tuam²⁸, trimite lumina ta şi adevărul tău, care m-au călăuzit şi m-au atras la muntele Tău sfânt. Nu mă deranjează să vă spun cât de mult m-am emoţionat recitând aceste cuvinte din textul Liturghiei.

Cum trebuie să ne comportăm ca să dobândim această îndumnezeire bună? În evanghelie citim că Isus nu voia să meargă prin Iudeea, căci iudeii căutau să-l ucidă²⁹. El, care la dorinţa şi după voinţa sa ar fi putut să îi elimine pe duşmanii săi, folosea, de asemenea, mijloacele omeneşti. El, care era Dumnezeu şi căruia i-ar fi fost suficientă decizia sa pentru a schimba circumstanţele, ne-a lăsat o lecţie încântătoare: nu a mers în Iudeea. Au zis deci către el fraţii lui: Pleacă de aici şi du-te în Iudeea, pentru ca şi ucenicii tăi să vadă lucrurile pe care tu le faci³⁰. Pretindeau să se dea în spectacol. Vedeţi că este o lecţie de îndumnezeire bună şi îndumnezeire rea?

Îndumnezeire bună: Speră în tine – se cântă în Ofertoriu – toţi cei care cunosc numele tău, Doamne, pentru că niciodată nu îi părăseşti pe cei care te caută³¹. Şi vine bucuria acestui vas de lut plin de scoabe, pentru că nu a uitat de rugăciunile sărmanilor³², ale celor umili.

Pietatea, filiaţia

Pietatea care se naşte din filiaţia divină este o atitudine profundă a sufletului, care sfârşeşte prin a influenţa existenţa întreagă: este prezentă în toate gândurile, în toate dorinţele, în toate sentimentele. Nu aţi observat că, în familii, copiii, fără să îşi dea seama, îi imită pe părinţii lor: le repetă gesturile, obiceiurile, sunt la fel în atâtea aspecte ale comportamentului?

La fel se întâmplă cu comportamentul unui bun fiu al lui Dumnezeu: se atinge de asemenea – fără să se ştie cum, nici pe ce drum – această îndumnezeire minunată, care ne ajută să abordăm întâmplările cu revelaţia supranaturală a credinţei; se iubesc toţi oamenii aşa cum Tatăl nostru din ceruri îi iubeşte şi – asta contează cel mai mult – se obţine o nouă vigoare în efortul nostru cotidian de a ne apropia de Dumnezeu. Nu contează mizeriile, insist, pentru că acolo sunt braţele drăgăstoase ale Tatălui nostru Dumnezeu pentru a ne ridica.

Dacă vă gândiţi, e o mare diferenţă între o căzătură a unui copil şi o căzătură a unui adult. Pentru copii, căderea, de obicei, nu are importanţă. Se împiedică atât de des! Şi dacă le curg câteva lacrimi, tatăl lor le spune: bărbaţii nu plâng. Aşa se încheie incidentul, cu strădania copilului de a-şi mulţumi tatăl.

Priviţi, în schimb, ce se întâmplă dacă îşi pierde echilibrul un bărbat adult şi ajunge să dea cu nasul de pământ. Dacă nu ar fi compasiune, ar provoca amuzament, râs. Dar lovitura poate avea consecinţe grave şi, în cazul unui vârstnic, ar putea provoca chiar o fractură nevindecabilă. În viaţa interioară, este convenabil pentru toţi să fim quasi modo geniti infantes, ca aceşti micuţi, care par din cauciuc, care se bucură chiar de căzăturile lor, pentru că imediat se ridică şi îşi continuă fuga; şi pentru că nu le lipseşte – când e nevoie – consolarea părinţilor.

Dacă încercăm să ne purtăm ca ei, căderile şi eşecurile – inevitabile – în viaţa interioară nu vor duce niciodată la amărăciune. Vom reacţiona cu durere, dar fără descurajare, şi cu un surâs care izvorăşte, ca apa curată, din bucuria condiţiei noastre de fii ai acestei dragoste, ai acestei măreţii, ai acestei înţelepciuni infinite, ai aceste milostiviri, care este Tatăl nostru. Am învăţat, în anii mei de slujire a Domnului, să fiu copil mic al lui Dumnezeu. Şi asta vă cer şi vouă: să fiţi quasi modo geniti infantes, copii care doresc cuvântul lui Dumnezeu, pâinea lui Dumnezeu, hrana lui Dumnezeu, forţa lui Dumnezeu, pentru a merge înainte ca oameni creştini.

Să fiţi foarte copii! Şi cu cât mai mult, cu atât mai bine. Vă spune experienţa acestui preot, care a trebuit să se ridice de jos de multe ori de-a lungul acestor 36 de ani – cât de lungi şi de scurţi în acelaşi timp mi se par! –, care continuă să încerce să îndeplinească o voinţă precisă a lui Dumnezeu. Un lucru m-a ajutat mereu: să continuu să fiu copil şi să mă pun tot timpul în poala mamei mele şi în inima lui Cristos, Domnul meu.

Marile căderi, cele care provoacă grave sfâşieri în suflet şi, uneori, cu rezultate aproape iremediabile, apar mereu din mândria de a ne considera mai mari, autosuficienţi. În aceste cazuri, domină în acea persoană ceva ca o incapacitate de a cere ajutor celui care l-ar putea asista; nu doar lui Dumnezeu; prietenului, preotului. Şi acel biet suflet, izolat în nefericirea lui, se scufundă în dezorientare, în rătăcire.

Să ne rugăm lui Dumnezeu, chiar acum, să nu permită niciodată să ne simţim satisfăcuţi, să crească mereu în noi năzuinţa ajutorului său, cuvântului său, pâinii sale, consolării sale, puterii sale: Rationabile, sine dolo lac concupiscite; cultivaţi foamea, aspiraţia de a fi ca nişte copii. Convingeţi-vă că este modul cel mai bun de a învinge mândria. Convingeţi-vă că este singurul remediu pentru ca felul nostru de a lucra să fie bun, să fie măreţ, să fie divin. Adevărat vă spun: dacă nu vă schimbaţi şi nu deveniţi ca şi copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor¹⁴.

Din nou îmi vin în minte amintirile tinereţii mele. Ce dovadă de credinţă! Mi se pare că încă aud cântul liturgic, respir mireasma de tămâie, văd mii şi mii de oameni, fiecare cu lumânarea sa – care este ca un simbol al mizeriei sale –, dar cu inimă de copii: o creatură care poate nu reuşeşte să îşi înalţe ochii spre faţa tatălui său. Înţelege şi vezi cât e de rău şi de amar de a părăsi pe Domnul Dumnezeul tău¹⁵. Să reînnoim decizia fermă de a nu ne îndepărta niciodată de Dumnezeu din cauza dorinţelor pământeşti. Să creştem, cu hotărâri concrete privind comportamentul nostru, cu sete de Dumnezeu: ca nişte creaturi care îşi recunosc propria neputinţă şi îl caută, îl cheamă neîncetat pe Tatăl lor.

Dar să mă întorc la ceea ce comentam înainte: trebuie să învăţăm să fim ca nişte copii, trebuie să învăţăm să fim fii ai lui Dumnezeu. Şi, pas cu pas, să le transmitem celorlalţi această mentalitate care, în slăbiciunile omeneşti, ne va da putere şi ne va întări în credinţă¹⁶, ne va face rodnici în fapte şi siguri pe drum, astfel încât, oricare ar fi genul de eroare pe care l-am putea comite, chiar şi cel mai dezgustător, să nu ezităm niciodată să reacţionăm şi să ne reîntoarcem la această cale principală a filiaţiei divine, care se termină în braţele deschise şi primitoare ale Tatălui nostru.

Cine dintre voi nu îşi aminteşte de braţele tatălui său? Poate că nu erau atât de mângâietoare, de dulci şi de delicate ca acelea ale mamei. Dar acele braţe viguroase, puternice, ne strângeau la piept cu căldură şi cu siguranţă. Doamne, mulţumesc pentru aceste braţe tari. Mulţumesc pentru aceste mâini puternice. Mulţumesc pentru această inimă duioasă şi fermă. Aproape ţi-aş fi mulţumit şi pentru erorile mele! Dar nu, nu le vrei! Totuşi le înţelegi, le găseşti scuze, le ierţi.

Aceasta este înţelepciunea pe care Dumnezeu aşteaptă să o exercităm în comportamentul faţă de el. Aceasta este o manifestare de matematică pură: să recunoaştem că suntem mai puţin decât un zero înainte de virgulă... Dar Tatăl nostru Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare aşa cum suntem; aşa cum suntem! Eu – şi nu sunt mai mult decât un biet om – vă iubesc pe fiecare aşa cum sunteţi; imaginaţi-vă cum va fi dragostea lui Dumnezeu! Dar această dragoste vrea să luptăm, să ne străduim să ne punem viaţa pe linia conştiinţei noastre, bine formate.

Mizeria şi iertarea

Într-atât de mult s-a apropiat Domnul de creaturi, încât toţi păstrăm în inimă foamea de înălţimi, năzuinţa de a urca foarte sus, de a face binele. Dacă trezesc din nou în tine, acum, aceste aspiraţii, este pentru că vreau să te convingi de siguranţa pe care el a pus-o în sufletul tău: dacă îl laşi să lucreze, vei sluji – acolo unde eşti – ca instrument util, cu o eficienţă nebănuită. Ca să nu te îndepărtezi din laşitate de această încredere pe care Dumnezeu o depozitează în tine, evită înfumurarea de a subaprecia cu naivitate dificultăţile care vor apărea pe drumul tău de creştin.

Nu trebuie să ne mirăm. Purtăm în noi înşine – consecinţă a naturii căzute – un început de opoziţie, de rezistenţă la har: sunt rănile păcatului originar, infectate de păcatele noastre personale. De aceea, trebuie să întreprindem aceste ascensiuni, aceste îndatoriri divine şi umane – cele de fiecare zi –, care totdeauna duc la dragostea de Dumnezeu, cu umilinţă, cu inima plină de căinţă, cu încredere în ajutorul divin, şi făcând cele mai mari eforturi ale noastre, ca şi cum totul ar depinde de noi singuri.

În timp ce ne luptăm – o luptă care va dura până la moarte –, să nu excluzi posibilitatea să se ridice, violenţi, inamicii din afară şi dinăuntru. Şi, ca şi cum nu ar fi destul acest balast, uneori îţi năpădesc mintea erorile comise, poate o mulţime. Ţi-o spun în numele lui Dumnezeu: nu dispera. Când se întâmplă acest lucru – care nu trebuie neapărat să se întâmple; nici nu este ceva obişnuit –, transformă această ocazie într-un motiv de a te uni mai mult cu Domnul; pentru că el, care te-a ales ca fiu, nu te va abandona. Permite încercarea, ca să iubeşti mai mult şi să descoperi cu mai multă claritate continua sa protecţie, dragostea sa.

Insist, să ai curaj, pentru că Isus, care ne-a iertat pe cruce, continuă să-şi ofere iertarea în sacramentul Penitenţei, şi mereu avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos, cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi¹⁸, ca să atingem victoria.

Înainte, orice s-ar întâmpla! Bine prins de braţul Domnului, gândeşte-te că Dumnezeu nu pierde bătălii. Dacă te îndepărtezi de el, indiferent din ce motiv, reacţionează cu umilinţa de a începe şi de a reîncepe, de a juca în fiecare zi rolul fiului risipitor repetat în cele 24 de ore ale zilei; de a-ţi deschide inima plină de căinţă la Spovadă, adevărat miracol al iubirii lui Dumnezeu. În acest sacrament minunat, Domnul îţi curăţă sufletul şi te inundă de bucurie şi de forţă pentru a nu te descuraja în lupta ta şi pentru a te întoarce neobosit la Dumnezeu, chiar şi atunci când totul ţi se pare întunecat. În plus, Maica lui Dumnezeu, care este, de asemenea, mama noastră, te protejează cu solicitudinea sa maternală şi te întăreşte în mersul tău.