Lista numerelor

Enumerăm rapid câteva virtuţi omeneşti. Ştiu că, în rugăciunea voastră către Domnul, vor înflori multe altele. Aş vrea să mă opresc acum, câteva momente, asupra unei calităţi minunate: mărinimia.

Mărinimia: suflet mare, suflet larg în care încap multe. Este forţa care ne face să ieşim din noi înşine, pentru a ne pregăti să întreprindem lucrări valoroase, în beneficiul tuturor. Nu se cuibăreşte micimea în mărinimie; nu îşi au locul avariţia, nici calculul egoist, nici vicleşugul interesat. Persoana mărinimoasă îşi dedică fără rezerve forţele pentru ceea ce merită; de aceea, este capabilă să se dăruiască pe sine. Nu se mulţumeşte să dea: se dă. Şi reuşeşte să înţeleagă atunci cel mai mare exemplu de mărinimie: să se dăruiască lui Dumnezeu.

Vă amintesc că, dacă sunteţi sinceri, dacă vă arătaţi aşa cum sunteţi, dacă vă îndumnezeiţi, pe baza umilinţei, nu a mândriei, voi şi eu vom rămâne stabili în orice mediu: vom putea vorbi totdeauna despre victorii şi ne vom numi învingători. Cu aceste victorii intime ale iubirii faţă de Dumnezeu, care atrag seninătate, fericirea sufletului, înţelegerea.

Umilinţa ne va impulsiona să ducem la capăt mari lucrări; dar cu condiţia să nu pierdem din vedere conştiinţa micimii noastre, cu convingerea sărăciei noastre care să crească în fiecare zi. Recunoaşte fără şovăire că eşti un servitor obligat să facă un mare număr de servicii. Să nu te împăunezi pentru că eşti numit fiu al lui Dumnezeu – să recunoaştem harul, dar să nu uităm natura noastră –; să nu te înfumurezi dacă ai slujit bine, pentru că ai îndeplinit ceea ce aveai de făcut. Soarele îşi îndeplineşte sarcina, luna ascultă; îngerii îşi îndeplinesc rolul. Instrumentul ales de Domnul pentru păgâni, spune: Eu nu merit numele de apostol, pentru că am persecutat Biserica lui Dumnezeu (1Cor 15,9)... Nici noi să nu pretindem să fim lăudaţi pentru noi înşine²⁶; pentru meritele noastre, mereu meschine.

Isus atunci se opri şi zise: Chemaţi-l. Şi câţiva dintre cei mai buni care îl înconjurau se îndreaptă spre orb: Curaj! Scoală-te; te cheamă¹⁴. Este chemarea creştină! Dar nu este o singură chemare a lui Dumnezeu. Gândiţi-vă, în plus, că Domnul ne caută în fiecare clipă: ridică-te – ne spune –, ieşi din şmecheria ta, din comoditatea ta, din micile tale egoisme, din problemuţele tale fără importanţă. Desprinde-te de pământ, pe care stai întins, plat, fără formă. Dobândeşte înălţime, greutate şi volum, şi viziune supranaturală.

Acel bărbat îşi aruncă haina la o parte, sări în picioare şi se duse la Isus¹⁵. Aruncându-şi haina! Nu ştiu dacă tu ai fost la război. Acum mulţi ani, eu am mers de câteva ori pe câmpul de bătălie, la câteva ore după ce se terminase lupta; şi acolo erau, abandonate la pământ, mantale, bidoane şi raniţe pline de amintiri de familie: scrisori, fotografii ale persoanelor iubite... Şi nu erau ale învinşilor! Erau ale învingătorilor! Lucrurile acelea, toate cele ce le prisoseau, le-au aruncat, ca să alerge mai repede şi să sară peste parapetul inamicului. Ca Bartimeu, pentru a alerga după Cristos.

Nu uitaţi că, pentru a ajunge până la Cristos, este nevoie de sacrificiu; aruncă tot ce încurcă: mantaua, raniţa, bidonul. Tu trebuie să procedezi la fel în această luptă pentru slava lui Dumnezeu, în această luptă a dragostei şi a păcii, cu care încercăm să extindem împărăţia lui Cristos. Pentru a sluji Biserica, pe pontiful roman şi sufletele, trebuie să fii dispus să renunţi la tot ce îţi prisoseşte; să rămâi fără manta, care este adăpost în nopţile grele; fără aceste amintiri iubite ale familiei; fără răcoarea apei. Lecţie de credinţă, lecţie de dragoste. Pentru că trebuie să îl iubeşti pe Cristos astfel.

Rugăciune, dialog

Am păşit deja pe căile rugăciunii. Cum să mergem mai departe? Nu aţi văzut cum atâţia – ei şi ele – par că vorbesc cu ei înşişi, complăcându-se să se asculte? Este o vorbărie aproape continuă, un monolog care insistă neobosit asupra problemelor care îi preocupă, fără a pune la dispoziţie mijloacele pentru a le rezolva, mânaţi, poate, de iluzia morbidă să fie compătimiţi sau să fie admiraţi. S-ar spune că nu cer mai mult.

Când se vrea cu adevărat să se deschidă inima, dacă suntem cinstiţi şi simpli, vom căuta sfatul persoanelor care ne iubesc, care ne înţeleg: discutăm cu tatăl, cu soţia, cu soţul, cu fratele, cu prietenul. Acesta este deja dialog, deşi deseori nu vrem atât de mult să ascultăm, cât să ne descărcăm, să povestim ceea ce ni se întâmplă. Să începem să ne comportăm aşa cu Dumnezeu, siguri că el ne ascultă şi că ne răspunde; şi ne vom adresa lui şi ne vom deschide conştiinţa într-o conversaţie umilă, pentru a-i spune cu încredere tot ce palpită în mintea şi în inima noastră: bucurii, tristeţi, speranţe, amărăciuni, succese, eşecuri, şi chiar detaliile cele mai mărunte ale zilei noastre. Pentru că am constatat că tot ce ţine de noi îl interesează pe Tatăl nostru ceresc.