Lista numerelor

Dar să revenim la tema noastră. V-am spus mai înainte că puteţi să dobândiţi cele mai spectaculoase succese în domeniul social, în acţiunile publice, în domeniul profesional, dar, dacă nu aveţi grijă de viaţa interioară şi vă îndepărtaţi de Dumnezeu, în final aţi eşua total. În faţa lui Dumnezeu, iar asta este ceea ce, în definitiv, contează, obţine victoria cel care se luptă ca să se poarte ca un creştin autentic: o soluţie intermediară nu încape. Din acest motiv cunoaşteţi atâţia care, judecând din punct de vedere omenesc situaţia lor, ar trebui să fie foarte fericiţi şi, cu toate acestea, duc o existenţă plină de nelinişte, de amărăciune; s-ar părea că ne dau bucurie, dar dacă scrijeliţi un pic în sufletul lor descoperiţi un gust groaznic, mai amar decât fierea. Asta nu ni se va întâmpla niciunuia dintre noi dacă încercăm cu adevărat să îndeplinim constant voinţa lui Dumnezeu, să-l mărim, să-l lăudăm şi să-i extindem domnia asupra tuturor creaturilor.

Dacă doar prezenţa unei persoane de calitate, demnă de consideraţie, este de ajuns ca să se poarte mai bine cei care sunt de faţă, cum se face că prezenţa lui Dumnezeu, constantă, răspândită în toate ungherele, cunoscută puterilor noastre şi iubită cu recunoştinţă, nu ne face mereu mai buni în toate cuvintele, activităţile şi sentimentele noastre¹¹?. Într-adevăr, dacă această realitate, că Dumnezeu ne vede, ar fi bine întipărită în conştiinţele noastre şi ne-am da seama că toată munca noastră, absolut toată – nimic nu trebuie să-i scape privirii lui –, se desfăşoară în prezenţa sa, cu câtă grijă am termina lucrurile sau cât de diferite ar fi reacţiile noastre! Şi acesta este secretul sfinţeniei pe care o propovăduiesc de atâţia ani: Dumnezeu ne-a chemat pe toţi ca să-l imităm; şi pe voi, şi pe mine, pentru ca, trăind în mijlocul lumii – fiind oameni de pe stradă! –, să ştim să îl punem pe Domnul nostru Cristos pe culmea tuturor activităţilor omeneşti oneste.

Acum veţi înţelege şi mai bine că, dacă vreunul dintre voi nu şi-ar iubi munca, aceea care trebuie s-o facă, dacă nu s-ar simţi cu adevărat pasionat de una dintre nobilele ocupaţii pământeşti pentru a o sfinţi, dacă i-ar lipsi vocaţia profesională, nu ar ajunge niciodată să pătrundă în profunzimea supranaturală a doctrinei pe care o expune acest preot, tocmai pentru că i-ar lipsi o condiţie indispensabilă: aceea de a fi un lucrător.

Nu vorbesc despre idealuri imaginare. Mă refer la o realitate foarte concretă, de importanţă capitală, capabilă să schimbe mediul cel mai păgân şi mai ostil şi să îl facă potrivit exigenţelor divine, aşa cum s-a întâmplat în acea primă perioadă a epocii mântuirii noastre. Ascultaţi aceste cuvinte ale unui autor anonim din acele timpuri, care rezumă astfel măreţia chemării noastre: Creştinii sunt pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup. Trăiesc în lume, dar nu sunt lumeşti, aşa cum sufletul este în trup, dar nu este trupesc. Trăiesc în toate popoarele, aşa cum sufletul este în toate părţile trupului. Acţionează prin viaţa lor interioară, fără să se facă observaţi, aşa cum sufletul acţionează prin esenţa sa... Trăiesc ca nişte pelerini printre lucrurile trecătoare, în speranţa veşniciei cerurilor, la fel cum sufletul nemuritor trăieşte într-un înveliş muritor. Se înmulţesc de la o zi la alta sub persecuţii, la fel cum sufletul se înfrumuseţează mortificându-se... Şi nu le este permis creştinilor să-şi abandoneze misiunea în lume, la fel cum sufletului nu îi este permis să se separe voluntar de trup¹⁷.

De aceea am greşi drumul dacă nu ne-ar păsa de străduinţele temporale: acolo vă aşteaptă, de asemenea, Domnul; fiţi siguri că, prin intermediul împrejurărilor din viaţa obişnuită, comandate sau permise de providenţă în înţelepciunea sa infinită, noi, oamenii, trebuie să ne apropiem de Dumnezeu. Nu vom atinge acest scop dacă nu ne vom strădui să terminăm cu bine însărcinarea noastră; dacă nu perseverăm în strădania muncii începute cu speranţă omenească şi supranaturală; dacă nu ne facem meseria la fel ca cei mai buni şi, dacă este posibil – cred că, dacă vrei cu adevărat, va fi aşa – mai bine decât cei mai buni, pentru că vom folosi toate mijloacele omeneşti onorabile şi mijloacele spirituale necesare, pentru a-i oferi Domnului nostru o muncă desăvârşită, făcută ca un filigran perfect.

Citind epistola de astăzi, îl vedem pe Daniel în mijlocul acelor lei înfometaţi şi, fără pesimism – nu pot să spun că vreo epocă trecută a fost mai bună, pentru că toate epocile au fost bune şi rele –, aş zice că şi în momentele actuale umblă mulţi lei liberi, iar noi trebuie să trăim în acest mediu. Lei care caută pe cine să devoreze: Tanquam leo rugiens circuit quaerens quem devoret²⁵.

Cum să evităm aceste fiare? Poate că nu ni se va întâmpla ca lui Daniel. Eu nu sunt dependent de miracole, dar iubesc această măreţie a lui Dumnezeu şi înţeleg că I-ar fi fost mai uşor să-i potolească foamea profetului sau să-i pună în faţă un aliment; şi nu a făcut-o. A dispus, în schimb, ca din Iudeea să se deplaseze miraculos alt profet, Habacuc, să-i ducă mâncare. Nu a ezitat să facă un miracol mare, pentru că Daniel nu se afla în acel puţ din întâmplare, ci dintr-o nedreptate a slujitorilor diavolului, pentru că era slujitor al lui Dumnezeu şi distrugător de idoli.

Noi, fără miracole spectaculoase, cu normalitatea vieţii creştine obişnuite, semănând pace şi bucurie, trebuie să distrugem, de asemenea, mulţi idoli: cel al neînţelegerii, cel al nedreptăţii, al ignoranţei, al autosuficienţei omeneşti care îi întoarce arogantă spatele lui Dumnezeu.

Nu vă neliniştiţi, nici să nu vă temeţi de vreun rău, chiar dacă circumstanţele în care munciţi ar fi îngrozitoare, mai rele decât cele în care se găsea Daniel, în groapă, cu acele animale feroce. Mâinile lui Dumnezeu sunt la fel de puternice şi, dacă ar fi nevoie, ar face minuni. Fideli! Cu o fidelitate iubitoare, conştientă, veselă, faţă de doctrina lui Cristos, convinşi că anii de acum nu sunt mai răi decât cei din alte secole şi că Domnul este acelaşi dintotdeauna.

L-am cunoscut pe un preot bătrân, care afirma – surâzând – despre sine însuşi: Eu sunt mereu liniştit, liniştit. Şi aşa trebuie să fim mereu noi, în mijlocul lumii, înconjuraţi de lei flămânzi, dar fără să pierdem pacea: liniştiţi. Cu dragoste, cu credinţă, cu speranţă, fără să uităm niciodată că, dacă este necesar, Domnul va multiplica miracolele.

Fiecăruia ce e al său

Citiţi cu atenţie scena din evanghelie, pentru a profita de aceste lecţii minunate despre virtuţile care trebuie să ilumineze modul nostru de a acţiona. Odată încheiat preambulul ipocrit şi adulator, fariseii şi irodienii ridică problema lor: Spune-ne dar, ce crezi: este învoit să-i dai cezarului tribut, sau nu¹⁷? Observaţi acum – scrie Ioan Gură de Aur– viclenia lor; pentru că nu spun; explică-ne ce este bun, convenabil, legitim, ci spune ce crezi. Sunt obsedaţi să îl trădeze şi să îl facă odios în ochii puterii politice¹⁸. Cum însă Isus le cunoştea răutatea, zise: Ce mă puneţi la încercare, făţarnicilor? Arătaţi-mi moneda cu care se plătesc dările. Îi aduseră un dinar. El îi întrebă: A cui este această figură şi inscripţia? Îi răspunseră: A cezarului. Atunci el le zice: Daţi-i, aşadar, cezarului ceea ce îi aparţine cezarului, iar ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu, lui Dumnezeu¹⁹.

Vedeţi că dilema este veche, la fel cum clar şi fără echivoc este răspunsul Învăţătorului. Nu este – nu există – o contrapunere între slujirea lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor; între exercitarea îndatoririlor şi drepturilor noastre civice şi a celor religioase; între râvna de a construi şi de a face mai bună cetatea temporală şi convingerea că trecem prin această lume ca pe un drum care ne duce în patria cerească.

Şi aici se manifestă această unitate a vieţii care – nu voi obosi să o repet – este o condiţie esenţială, pentru cei care încearcă să se sfinţească în mijlocul împrejurărilor obişnuite ale muncii lor, ale relaţiilor familiale şi sociale. Isus nu admite această divizare: Nimeni nu poate servi la doi stăpâni. Fie că pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, fie că la unul va ţine, iar pe celălalt îl va dispreţui²⁰. Alegerea exclusivă a lui Dumnezeu pe care o face un creştin când răspunde pe deplin chemării sale, îl împinge să îndrepte totul spre Domnul şi, în acelaşi timp, să-i dea, de asemenea, aproapelui tot ceea ce de drept îi corespunde.

Nu ne-a creat Domnul ca să construim aici o Cetate statornică, definitivă⁹, pentru că această lume este drumul spre cealaltă, care este împărăţie fără necazuri¹⁰. Cu toate acestea, noi, creştinii, nu trebuie să ne dezinteresăm de activităţile pământeşti, pe care ni le aduce Dumnezeu pentru a le sfinţi, pentru a le impregna de credinţa noastră binecuvântată, singura care aduce adevărata pace, bucurie autentică în suflete şi în diferite medii. Aceasta a fost predica mea constantă din 1928: trebuie să creştinăm societatea; să ducem în toate straturile acestei omeniri a noastre simţul supranatural, astfel încât unii şi alţii să ne angajăm să înălţăm prin har îndatoririle cotidiene, profesia sau meseria. În acest mod, toate ocupaţiile omeneşti se iluminează cu o speranţă nouă, care transcende timpul şi caducitatea celor lumeşti.

Prin Botez, suntem purtători ai cuvântului lui Cristos, care înseninează, care aprinde şi linişteşte conştiinţele rănite. Şi pentru ca Domnul să acţioneze în noi şi pentru noi, trebuie să îi spunem că suntem dispuşi să luptăm în fiecare zi, deşi ne vedem slabi şi inutili, deşi percepem greutatea imensă a mizeriilor personale şi a slăbiciunii noastre personale. Trebuie să-i repetăm că avem încredere în el, în ajutorul său: dacă este nevoie, ca Abraham, împotriva oricărei aşteptări¹¹. Astfel, vom lucra cu râvnă reînnoită şi îi vom învăţa pe oameni să reacţioneze cu seninătate, eliberaţi de ură, de resentimente, de ignoranţă, de neînţelegeri, de pesimism, pentru că Dumnezeu poate tot.