Lista numerelor

Meditând asupra acelor cuvinte ale Domnului nostru: Eu însumi mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr¹⁴, percepem cu claritate unicul nostru scop: sfinţenia sau, mai bine spus, faptul că trebuie să fim sfinţi pentru a sfinţi. Imediat, ca o subtilă tentaţie, ne asaltează, poate, gândul că foarte puţini suntem hotărâţi să răspundem acestei invitaţii divine, pe lângă faptul că ne considerăm instrumente de proastă calitate. Este adevărat, suntem puţini, în comparaţie cu restul omenirii, şi ca persoane nu valorăm nimic; dar afirmaţia Învăţătorului răsună cu autoritate: creştinul este lumină, sare, fermentul lumii, şi o fărâmă de plămadă dospeşte tot aluatul¹⁵. Tocmai de aceea, am predicat mereu că ne interesează toate sufletele – sută la sută –, fără discriminarea niciunui gen, cu certitudinea că Isus Cristos ne-a răscumpărat pe toţi şi vrea să ne folosească pe aceştia puţini, în pofida nulităţii propriei noastre persoane, ca să facem cunoscută această mântuire.

Un discipol al lui Cristos nu se va purta niciodată rău cu nicio persoană; greşelii îi spune pe nume, dar pe cel care se înşală trebuie să îl corecteze cu dragoste; dacă nu, nu îl va putea ajuta, nu îl va putea sfinţi. Trebuie să convieţuim, trebuie să înţelegem, trebuie să iertăm, trebuie să avem o atitudine fraternă; şi, după cum ne sfătuia sfântul Ioan al Crucii, în orice moment trebuie să pui dragoste, acolo unde nu este dragoste, pentru a scoate dragoste¹⁶, de asemenea în aceste împrejurări aparent neimportante pe care ni le oferă munca profesională şi relaţiile familiale şi sociale. Drept care, tu şi eu vom profita de cele mai banale ocazii care apar în jurul nostru pentru a le sfinţi, pentru a ne sfinţi şi pentru a-i sfinţi pe cei care împart cu noi aceeaşi trudă zilnică, simţind în viaţa noastră povara dulce şi sugestivă a comântuirii.

Virtutea creştină este mai ambiţioasă: ne impulsionează să ne arătăm recunoscători, afabili, generoşi; să ne comportăm ca prieteni loiali şi onorabili, atât în vremurile bune, cât şi la necaz; să îndeplinim legile şi să respectăm autorităţile legitime; să facem rectificări cu bucurie, când observăm că ne-am înşelat când am înfruntat vreo problemă. Mai ales, dacă suntem drepţi, ne îndeplinim obligaţiile noastre profesionale, familiale, sociale..., fără zarvă, nici laude, muncind cu râvnă şi exercitându-ne drepturile, care sunt şi îndatoriri.

Nu cred în dreptatea leneşilor, întrucât, cu al lor dolce far niente – cum se spune în iubita mea Italie – le lipseşte, uneori într-o manieră gravă, cel mai fundamental dintre principiile echităţii: cel al muncii. Nu trebuie să uităm că Dumnezeu a creat omul ut operaretur²⁸, ca să muncească, iar ceilalţi – familia şi naţiunea noastră, omenirea întreagă – depind şi de eficienţa muncii noastre. Fiilor, ce puţin ştiu despre dreptate cei care o reduc la o simplă distribuire de bunuri materiale!

Universalitatea carităţii

Cu numele de aproape, spune sf. Leon cel Mare, nu trebuie să ne gândim doar la cei care se leagă de noi prin legăturile prieteniei sau ale rudeniei, ci la toţi oamenii, cu care avem o natură comună... Un singur Creator ne-a făcut, un singur Creator ne-a dat sufletul. Toţi ne bucurăm de acelaşi cer şi de acelaşi aer, de aceleaşi zile şi de aceleaşi nopţi şi, cu toate că unii sunt buni şi alţii sunt răi, unii sunt drepţi şi alţii sunt nedrepţi, Dumnezeu, cu toate acestea, este generos şi binevoitor cu toţi²⁰.

Noi, fiii lui Dumnezeu, ne călim în practica acestei porunci noi, învăţăm în Biserică să slujim, nu să fim slujiţi²¹, şi găsim puterea de a iubi omenirea într-un mod nou, pe care toţi îl vor percepe ca rod al harului lui Cristos. Iubirea noastră nu se confundă cu o simplă atitudine sentimentală, nici cu simpla camaraderie, nici cu puţin curata râvnă de a-i ajuta pe ceilalţi pentru a ne demonstra nouă înşine că suntem superiori. Înseamnă a convieţui cu aproapele, a venera – insist – imaginea lui Dumnezeu care există în fiecare om, încercând ca de asemenea el să o contemple, ca să ştie să se îndrepte spre Cristos.

Universalitatea carităţii înseamnă, de aceea, universalitatea apostolatului; traducerea în fapte şi cu adevărat, din partea noastră, a marii râvne a lui Dumnezeu, care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului²².

Dacă trebuie să îi iubim de asemenea pe duşmani – mă refer la cei care ne numără între duşmanii lor: eu nu mă simt duşmanul nimănui şi a nimic – va trebui să îi iubim cu mai mult temei pe cei care sunt pur şi simplu mai departe, pe cei care ne sunt mai puţin simpatici, pe cei care, din cauza limbii, a culturii sau a educaţiei lor, par opusul tău sau al meu.

Despre ce iubire este vorba? Sfânta Scriptură vorbeşte despre dilectio, ca să se înţeleagă bine că nu se referă doar la afectul sensibil. Exprimă mai bine o hotărâre fermă, a voinţei. Dilectio provine din electio, a alege. Eu aş adăuga că a iubi creştineşte înseamnă a vrea să iubeşti, a te hotărî în Cristos să cauţi binele sufletelor fără discriminare de niciun fel, dobândind pentru ele, înainte de toate, ceea ce este mai bun: să îl cunoască pe Cristos, să se îndrăgostească de el.

Domnul ne cere: Iubiţi duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc²³. Putem să nu ne simţim atraşi omeneşte de persoanele care ne-ar respinge, dacă ne-am apropia. Dar Isus ne cere să nu răspundem la rău cu rău; să nu pierdem ocaziile de a le sluji cu inima, chiar dacă ne costă; să nu renunţăm niciodată la a le avea prezente în rugăciunile noastre.

Această dilectio, această caritate, se umple de nuanţe mai duioase când se referă la fraţii în credinţă, şi mai ales la cei care, pentru că aşa a hotărât Dumnezeu, sunt mai aproape de noi: părinţii, soţul sau soţia, fiii şi fraţii, prietenii şi colegii, vecinii. Dacă nu ar exista această duioşie, iubire omenească nobilă şi curată, ordonată spre Dumnezeu şi bazată pe el, nu ar exista caritate.

Manifestări ale iubirii

Îmi place să iau aminte asupra unor cuvinte pe care Duhul Sfânt ni le comunică prin gura profetului Isaia: Discite benefacere²⁴; Învăţaţi să faceţi binele. Obişnuiesc să aplic acest sfat la diferitele aspecte ale luptei noastre interioare, pentru că viaţa creştină niciodată nu trebuie să se dea bătută, întrucât creşterea în virtuţi vine ca o consecinţă a unei strădanii efective şi cotidiene.

În orice muncă din societate, cum învăţăm? Mai întâi, examinăm scopul dorit şi mijloacele pentru a-l atinge. Apoi, perseverăm în folosirea acestor mijloace, încă o dată şi încă o dată, până la crearea unui obicei, bine înrădăcinat şi ferm. În momentul în care învăţăm ceva, descoperim alte lucruri pe care le ignoraserăm şi care constituie un stimulent pentru a continua această muncă fără a spune niciodată: gata!

Caritatea faţă de aproapele este o manifestare a iubirii faţă de Dumnezeu. De aceea, străduindu-ne să ne îmbunătăţim în această virtute, nu ne putem fixa vreo limită. Cu Domnul, singura măsură este să iubim fără măsură. Pe de o parte, pentru că niciodată nu vom reuşi să mulţumim destul pentru ceea ce el a făcut pentru noi; pe de altă parte, pentru că însăşi iubirea lui Dumnezeu pentru creaturile sale se revelează astfel: în exces, fără calcule, fără graniţe.

Pe toţi cei care suntem dispuşi să îi deschidem urechile sufletului, Isus Cristos ne învaţă în Predica de pe Munte porunca divină a carităţii. Şi, în încheiere, ca rezumat, explică: Iubiţi mai curând duşmanii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să vă aşteptaţi la nimic, iar răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt, căci el este bun faţă de cei nerecunoscători şi răi. Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru milostiv este²⁵.

Milostivirea nu se limitează la o simplă atitudine de compasiune: mila se identifică cu supraabundenţa carităţii care, în acelaşi timp, atrage după sine supraabundenţa de dreptate. Mila înseamnă a-ţi menţine inima carne vie, umană şi cuprinsă în mod divin de o iubire puternică, plină de spirit de sacrificiu, generoasă. Iată ce spune sfântul Paul în elogiul său pentru această virtute: Dragostea este răbdătoare; dragostea este binevoitoare; nu invidiază, nu este lăudăroasă, nu se umflă în pene; nu este necuviincioasă, nu umblă după ale sale, nu se supără, nu ţine socoteală de rău; nu se bucură de nedreptate, ci se desfată de adevăr. Ea toate le acoperă, toate le crede; toate le nădăjduieşte, toate le îndură²⁶.

Una dintre primele sale manifestări se concretizează în iniţierea sufletului pe căile umilinţei. Când sincer ne considerăm un nimic; când înţelegem că, fără ajutorul divin, cea mai slabă şi mai lâncedă dintre creaturi ar fi mai bună decât noi; când ne vedem capabili de toate erorile şi de toate ororile; când ne ştim păcătoşi, deşi luptăm cu sârguinţă să ne îndepărtăm de atâta lipsă de fidelitate, cum o să gândim rău despre ceilalţi? Cum s-ar putea hrăni în suflet fanatismul, intoleranţa, îngâmfarea?

Umilinţa ne poartă, ca şi cum ne-ar duce de mână, spre această formă de a-l trata pe aproapele care este cea mai bună: cea de a-i înţelege pe toţi, de a convieţui cu toţi, de a-i scuza pe toţi; de a nu crea diviziuni, nici bariere; de a ne comporta – mereu! – ca instrumente ale unităţii. Nu zadarnic există în adâncul omului o aspiraţie spre pace, spre unitate cu semenii săi, spre respectul reciproc al drepturilor persoanei, astfel încât această grijă să se transforme în fraternitate. Reflectă o urmă a ceea ce este mai valoros în condiţia noastră umană: dacă toţi suntem fii ai lui Dumnezeu, fraternitatea nu se reduce la un subiect, nici nu pare un ideal iluzoriu: apare ca un obiectiv dificil, dar real.

În faţa tuturor cinicilor, a scepticilor, a celor lipsiţi de dragoste, a celor care au transformat propria lor laşitate într-o mentalitate, noi, creştinii, trebuie să demonstrăm că această iubire este posibilă. Poate sunt multe dificultăţi dacă ne comportăm astfel, pentru că omul a fost creat liber şi ţine de el să se revolte inutil şi cu amărăciune împotriva lui Dumnezeu: dar este posibil şi este real, pentru că acest comportament se naşte în mod necesar ca o consecinţă a iubirii lui Dumnezeu şi a iubirii pentru Dumnezeu. Dacă tu şi eu vrem, Isus Cristos de asemenea vrea. Atunci vom înţelege cu toată profunzimea şi fecunditatea durerea, sacrificiul şi dăruirea necondiţionată în convieţuirea zilnică.

Singurul drum

Ne-am convins de faptul că adevărata caritate nu are nimic de-a face cu această caricatură a virtuţii centrale a vieţii creştinului pe care unii au vrut s-o creioneze. Atunci, de ce această nevoie de a o predica întruna? Apare ca temă obligatorie, dar cu puţine posibilităţi de a se manifesta în fapte concrete?

Dacă am privi în jurul nostru, am găsi, poate, motive să credem că această virtute a carităţii este o virtute iluzorie. Dar, analizând lucrurile în sens supranatural, vei descoperi de asemenea rădăcina acestei sterilităţi: absenţa unei relaţii intense şi continue, apropiate, faţă în faţă, cu Domnul nostru Isus Cristos; şi necunoaşterea lucrării Duhului Sfânt în suflet, al cărei prim rod este tocmai caritatea.

Preluând sfaturile apostolului – Purtaţi-vă unii altora poverile; astfel veţi îndeplini legea lui Cristos³³ – adaugă un părinte al Bisericii: Iubindu-l pe Cristos vom suporta cu uşurinţă slăbiciunea celorlalţi, şi a celui pe care nu îl iubim încă, pentru că nu are fapte bune³⁴.

Pe aici urcă drumul care ne face să creştem în caritate. Dacă ne-am imagina că mai întâi trebuie să ne angajăm în activităţi umanitare, în lucrări de asistenţă, excluzând dragostea Domnului, ne înşelăm. Nu îl neglijăm pe Cristos din cauza preocupării pentru aproapele bolnav, întrucât trebuie să îl iubim pe bolnav datorită lui Cristos³⁵.

Priviţi-l constant pe Isus care, fără a înceta să fie Dumnezeu, s-a umilit luând chip de slujitor³⁶, pentru a putea să ne slujească, pentru că doar în această direcţie se desfăşoară elanurile care merită truda. Dragostea caută uniunea, identificarea cu persoana iubită: şi, când ne unim cu Cristos, ne va atrage dorinţa de a-i urma viaţa de dăruire, de dragoste nemăsurată, de sacrificiu până la moarte. Cristos ne pune în faţa dilemei definitive: fie ne consumăm propria existenţă într-un mod egoist şi solitar, fie ne dedicăm cu toate puterile unei misiuni de slujire.