Lista numerelor

Poate vreunul dintre voi crede că mă refer exclusiv la anumite persoane alese. Nu vă amăgiţi atât de uşor, mânaţi de laşitate sau de comoditate. Simţiţi, în schimb, imperativul divin de a fi fiecare un alt Cristos, ipse Christus, însuşi Cristos; în puţine cuvinte, imperativul ca întreaga noastră comportare să fie în concordanţă cu normele credinţei, căci nu este a noastră – cea ce trebuie s-o cautăm – o sfinţenie de categoria a doua, care nu există. Şi principala cerinţă care ni se impune – conformă cu natura noastră –, constă în a iubi: Dragostea este legătura desăvârşirii¹⁰; caritatea, pe care trebuie să o practicăm în acord cu cerinţele explicite pe care însuşi Dumnezeu le stabileşte: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta¹¹, fără să ne rezervăm nimic. În aceasta constă sfinţenia.

Apoi, privind smochinul uscat, discipolii se uitau miraţi, zicând: Cum de s-a uscat smochinul, aşa deodată³³? Acei primi doisprezece, care asistaseră la atâtea miracole ale lui Cristos, s-au mirat încă o dată: credinţa lor încă nu ardea. De aceea, Domnul asigură: Adevărat vă spun: dacă aveţi credinţă şi nu vă îndoiţi, veţi înfăptui nu numai ceea ce s-a petrecut cu smochinul, ci chiar de veţi spune acestui munte: Ia şi te aruncă în mare, se va împlini³⁴. Isus Cristos pune această condiţie: să trăim din credinţă, pentru că atunci vom fi capabili să mutăm munţii. Şi sunt atâtea lucruri de mişcat... în lume şi, mai întâi, în inima noastră. Deoarece credinţa ne transformă în creaturi atotputernice: Şi toate câte le veţi cere în rugăciune cu credinţă, le veţi primi³⁵.

Omul de credinţă ştie să judece bine chestiunile pământeşti, ştie că lucrurile de aici, de jos, sunt, în cuvintele sfintei Tereza, o noapte rea într-un han prost³⁶. Reînnoiţi-vă convingerea că existenţa noastră pe pământ este timp de muncă şi de luptă, timp de purificare pentru a plăti datoria cuvenită faţă de justiţia divină, pentru păcatele noastre. Să ştiţi, de asemenea, că bunurile trecătoare sunt mijloace şi să le folosiţi generos, eroic.

Aici, în prezenţa lui Dumnezeu, care ne prezidează din tabernacol – cât de mult întăreşte această apropiere reală de Isus! – o să medităm astăzi asupra acestui extraordinar dar al lui Dumnezeu, speranţa, care umple sufletele noastre de bucurie, spe gaudentes³, bucuroşi, pentru că – dacă suntem credincioşi – ne aşteaptă dragostea infinită.

Să nu uităm niciodată că pentru toţi – pentru fiecare dintre noi, prin urmate – există doar două modalităţi de a exista pe pământ: se trăieşte viaţă divină, luptând pentru a-l mulţumi pe Dumnezeu; sau se trăieşte viaţă animală, mai mult sau mai puţin ilustrată omeneşte, când ne desprindem de el. Niciodată nu am acordat prea multă importanţă pseudo-sfinţilor care susţin că nu sunt credincioşi: îi iubesc cu adevărat, ca pe toţi oamenii, fraţii mei; le admir voinţa bună, care în anumite aspecte se poate dovedi eroică, dar îi compătimesc, pentru că au enorma nefericire de a le lipsi lumina şi căldura lui Dumnezeu, şi inefabila bucurie a speranţei teologale.

Un creştin sincer, coerent în credinţa sa, nu acţionează decât cu faţa spre Dumnezeu, cu viziune supranaturală; lucrează în această lume, pe care o iubeşte cu pasiune, implicat în caznele pământeşti, cu privirea spre cer. Ne confirmă acest lucru sfântul Paul: Quae sursum sunt quaerite; Căutaţi-le cele de sus, unde se află Cristos, aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit – pentru ceea ce este lumesc, prin Botez –, iar viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu⁴.