Lista numerelor

Să îl privim din nou pe Învăţător. Poate tu de asemenea auzi în acest moment reproşul adresat lui Toma: Adu degetul tău aici şi vezi mâinile mele, şi adu mâna ta şi pune-o în coasta mea, şi nu fi necredincios, ci credincios⁹; şi, cu apostolul, va ieşi din sufletul său, cu sinceră căinţă, acel strigăt: Domnul meu şi Dumnezeul meu¹⁰!, te recunosc definitiv ca Învăţător, şi de acum pentru totdeauna – cu ajutorul tău – voi păstra ca o comoară învăţăturile tale şi mă voi strădui să le urmez cu loialitate.

Cu câteva pagini înainte, în evanghelie, retrăim acea scenă în care Isus s-a retras în rugăciune, iar discipolii sunt aproape, probabil contemplându-l. Când a terminat, unul s-a hotărât să îl implore: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum Ioan şi-a învăţat discipolii. El le zise: Când vă rugaţi, spuneţi: Tată, sfinţească-se numele tău¹¹.

Observaţi ceea ce este surprinzător în răspuns: discipolii trăiesc împreună cu Isus Cristos şi, în mijlocul discuţiilor lor, Domnul le arată cum trebuie să se roage; le revelează marele secret al milostivirii divine, că suntem fii ai lui Dumnezeu şi că putem să vorbim încrezători cu el, cum vorbeşte un copil cu tatăl său.

Când văd cum unii înţeleg viaţa de pietate, relaţia unui creştin cu Domnul său, şi îmi prezintă această imagine dezagreabilă, teoretică, în formule, plină de cantilene fără suflet, care favorizează mai mult anonimatul decât conversaţia personală, între patru ochi, cu Tatăl nostru Dumnezeu – autentica rugăciune vocală niciodată nu presupune anonimatul – îmi amintesc acel sfat al Domnului: Când vă rugaţi, nu spuneţi vorbe multe, ca păgânii. Ei îşi închipuie că datorită vorbăriei lor vor fi ascultaţi. Nu faceţi dar ca ei, căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie mai înainte de a-i cere¹². Şi comentează un părinte al Bisericii: Cred că Cristos ne porunceşte să evităm rugăciunile lungi; dar lungi nu în ceea ce priveşte timpul, ci prin multitudinea nesfârşită de cuvinte... Domnul însuşi ne-a dat exemplul văduvei care, prin forţa rugăciunii, a învins rezistenţa judecătorului nedrept; şi alt exemplu, al acelui intrus care a venit în toiul nopţii şi, din cauza încăpăţânării lui mai mult decât a prieteniei, a reuşit să îl scoale din pat pe prietenul său (Cf. Lc 11,5-8; 18,1-8). Cu aceste două exemple, ne porunceşte să ne rugăm constant, dar nu compunând rugăciuni interminabile, ci spunându-i cu simplitate nevoile noastre¹³.

În orice caz, dacă la începutul meditaţiei voastre nu reuşiţi să vă concentraţi atenţia pentru a conversa cu Dumnezeu, vi se pare că sunteţi uscaţi iar mintea pare să nu fie în stare să exprime nicio idee, sau rămâneţi insensibili, vă sfătuiesc să faceţi ceea ce eu am încercat să practic mereu în aceste situaţii: puneţi-vă în prezenţa Tatălui vostru şi spuneţi-i măcar: Doamne, nu ştiu să mă rog, nu îmi vine în minte nimic să îţi spun!... Şi să fiţi siguri că chiar în această clipă aţi început să vă rugaţi.

Cum să ne rugăm

Cum să ne rugăm? Îndrăznesc să vă asigur, fără teamă că mă înşel, că sunt multe, infinite moduri de a ne ruga, s-ar putea spune. Dar eu aş dori pentru noi toţi autentica rugăciune a fiilor lui Dumnezeu, nu vorbăria goală a ipocriţilor, care ar trebui să îl asculte pe Isus: Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în împărăţia cerurilor¹⁶. Cei care sunt conduşi de ipocrizie pot, probabil, să obţină sunetul rugăciunii – a scris sfântul Augustin –, dar nu şi vocea ei, pentru că acolo lipseşte viaţa¹⁷, şi este absentă râvna de a îndeplini voinţa Tatălui. Fie ca chemarea noastră, Doamne, să fie unită cu dorinţa eficientă de a transforma în realitate aceste mişcări interioare, pe care Duhul Sfânt le trezeşte în sufletul nostru.

Trebuie să ne străduim, pentru ca în noi să nu rămână nicio umbră de duplicitate. Prima cerinţă pentru a smulge din rădăcină acest rău pe care Domnul îl condamnă cu duritate este să încercăm să ne comportăm cu predispoziţia clară, obişnuită şi actuală, de aversiune faţă de păcat. Cu tărie, cu sinceritate, trebuie să simţim – în inimă şi în minte – oroare faţă de păcatul grav. Şi, de asemenea, trebuie să avem atitudinea, profund înrădăcinată, de a condamna păcatul lesne-iertător deliberat, aceste abdicări de la principii, care nu ne privează de harul divin, dar slăbesc făgaşurile prin care acesta se revarsă asupra noastră.