Lista numerelor

Duminica in Albis îmi aduce aminte o veche tradiţie pioasă din ţinutul meu. În această zi, în care Liturghia invită la dorirea alimentului spiritual – rationabile, sine dolo lac concupiscite¹, doriţi laptele curat spiritual, fără amestecul niciunei înşelăciuni –, era obiceiul atunci să se ducă sfânta Împărtăşanie bolnavilor – nu era nevoie să fie în stare gravă –, pentru ca aceştia să poată să îndeplinească preceptul pascal.

În unele oraşe mari, fiecare parohie organiza o procesiune euharistică. Îmi amintesc că în anii studenţiei mele era ceva obişnuit să se întâlnească pe bulevardul principal din Zaragoza trei cortegii în care mergeau doar bărbaţi – mii de bărbaţi! – cu făclii mari, aprinse. Oameni robuşti, cu o credinţă mai mare decât acele lumânări care cântăreau multe kilograme.

Când în această noapte m-am trezit de câteva ori, am repetat ca rugăciune jaculatorie, quasi modo geniti infantes²: ca nişte copii nou-născuţi... M-am gândit că această invitaţie a Bisericii ni se potriveşte foarte bine tuturor celor care simţim realitatea filiaţiei divine. Pentru că se cuvine să fim foarte puternici, foarte solizi, cu o hotărâre capabilă să influenţeze mediul în care ne aflăm; şi, cu toate acestea, în faţa lui Dumnezeu, este atât de bine să ne considerăm copiii lui mici!

Suntem fii ai lui Dumnezeu

Quasi modo geniti infantes, rationabile, sine dolo lac concupiscite³: ca şi copiii care abia au venit pe lume, să ţipaţi după laptele pur şi curat al spiritului. Este minunat acest verset din sfântul Petru şi înţeleg foarte bine că, în continuare, Liturghia a adăugat: Exsultate Deo adiutori nostro: iubilate Deo Iacob⁴; Bucuraţi-vă de Dumnezeu, ajutorul nostru; strigaţi Dumnezeului lui Iacob, care este de asemenea Domnul şi Tatăl nostru. Dar mi-ar plăcea ca astăzi, voi şi eu, să medităm nu asupra sfântului sacrament din altar, care smulge din inima noastră cele mai înalte laude pentru Isus; aş vrea ca noi să zăbovim asupra acestei certitudini a filiaţiei divine şi asupra câtorva dintre consecinţele sale, pentru toţi cei care pretind că trăiesc cu strădanie nobilă credinţa lor creştină.

Din motive pe care nu e cazul să le amintesc – dar pe care le ştie bine Isus, care prezidează asupra noastră din tabernacol –, viaţa mea m-a condus spre a mă şti în mod special fiu al lui Dumnezeu, şi am savurat bucuria de a mă pune în inima Tatălui meu, pentru a corecta, pentru a mă purifica, pentru a-l sluji, pentru a-i înţelege şi a-i ierta pe toţi, pe baza dragostei sale şi a umilinţei mele.

De aceea, acum vreau să insist asupra necesităţii ca voi şi eu să ne refacem, să ne trezim din acest somn de slăbiciune care atât de uşor ne toropeşte, şi să reîncepem să percepem, într-un mod mai profund şi, în acelaşi timp, mai imediat, condiţia noastră de fii ai lui Dumnezeu.

Exemplul lui Isus, fiecare pas al lui Cristos prin acele locuri din Orient, ne ajută să ne pătrundem de acest adevăr. Dacă noi primim mărturia oamenilor – citim în epistolă –, mărturia lui Dumnezeu este mai mare⁵. Şi, în ce constă mărturia lui Dumnezeu? Din nou vorbeşte sfântul Ioan: Vedeţi câtă dragoste ne-a dăruit Tatăl, încât să ne numim, precum şi suntem, copii ai lui Dumnezeu... Dragii mei, acum suntem copii ai lui Dumnezeu⁶.

De-a lungul anilor, am încercat să mă sprijin fără şovăială pe această realitate plină de bucurie. Rugăciunea mea, în orice împrejurare, a fost aceeaşi, cu tonuri diferite. I-am spus: Doamne, tu m-ai pus aici; Tu mi-ai încredinţat un lucru sau altul, şi eu contez pe tine. Ştiu că eşti Tatăl meu şi am văzut mereu că micuţii sunt absolut siguri de părinţii lor. Experienţa mea de preot mi-a confirmat că această abandonare în mâinile Domnului face sufletele să obţină o puternică, profundă şi senină pietate, care le impulsionează să lucreze tot timpul cu intenţie dreaptă.

Exemplul lui Isus Cristos

Quasi modo geniti infantes... Mi-a dăruit bucurie să răspândesc în toate părţile această mentalitate de copii mici ai lui Dumnezeu, care ne va face să savurăm cuvintele care să regăsesc şi în Liturghie: Orice este născut din Dumnezeu biruie lumea⁷, trece peste dificultăţi, reuşeşte victoria, în această mare bătălie pentru pacea sufletelor şi a societăţii.

Înţelepciunea noastră şi forţa noastră stau tocmai în a avea convingerea micimii noastre, a nimicniciei noastre în ochii Domnului; dar este el cel care ne stimulează să ne mişcăm, în acelaşi timp, cu o încredere plină de siguranţă şi să-l propovăduim pe Isus Cristos, fiul său unic născut, în pofida erorilor noastre şi a mizeriilor noastre personale, mereu cu presupunerea că pe lângă slăbiciune, să nu lipsească lupta cu scopul de a o depăşi.

M-aţi auzit repetând frecvent acel sfat din Sfânta Scriptură: Discite benefacere⁸, pentru că este sigur că trebuie să învăţăm şi să îi învăţăm pe alţii să facă binele. Trebuie să începem de la noi înşine, angajându-ne să descoperim care este binele care trebuie să ne ambiţioneze pe fiecare dintre noi, pe fiecare dintre prietenii noştri, pe fiecare dintre oameni. Nu ştiu vreun drum mai bun pentru a considera măreţia lui Dumnezeu: să învăţăm să slujim, din perspectiva inefabilă şi simplă că el este Tatăl nostru şi noi suntem fiii săi.