Lista numerelor

Ce contează că ne împiedicăm, dacă în durerea căderii găsim energia care ne ridică din nou şi ne impulsionează să mergem mai departe cu reînnoit avânt? Să nu uitaţi că sfânt nu este cel care nu cade, ci cel care se ridică mereu, cu umilinţă şi cu sfântă încăpăţânare. Dacă în cartea Înţelepciunii se spune că dreptul cade de şapte ori pe zi¹⁰, tu şi eu – biete creaturi – nu trebuie să ne mirăm, nici să ne descurajăm în faţa propriilor mizerii personale, în faţa şovăielilor noastre, pentru că vom continua să mergem înainte, dacă ne căutăm forţa în acela care ne-a promis: Veniţi la mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, iar eu vă voi uşura¹¹. Mulţumesc, Doamne, quia tu es, Deus, fortitudo mea¹², pentru că ai fost mereu tu, şi doar tu, Dumnezeul meu, puterea mea, refugiul meu, sprijinul meu.

Dacă vrei cu adevărat să progresezi în viaţa ta interioară, fii umil. Caută constant, cu încredere, ajutorul Domnului şi al Maicii sale binecuvântate, care este şi mama ta. Cu seninătate, liniştit, oricât de mult doare rana încă necicatrizată de la ultima ta căzătură, îmbrăţişează din nou crucea şi spune: Doamne, cu ajutorul tău, voi lupta ca să nu mă opresc, voi răspunde cu fidelitate la invitaţiile tale, fără teamă de pantele abrupte, nici de aparenta monotonie a muncii obişnuite, nici de ciulinii şi de pietrişul drumului. Îmi ajunge că mă asistă milostivirea ta şi că la sfârşit voi găsi fericirea eternă, bucuria şi dragostea în vecii vecilor.

Apoi, în timpul aceluiaşi vis, acel scriitor a descoperit o a treia cale: strâmtă, plină de asperităţi şi de pante dure, ca şi a doua. Pe acolo mergeau unii, trecând prin mii de cazne, cu o atitudine solemnă şi maiestuoasă. Cu toate acestea, sfârşeau în acelaşi hău oribil spre care ducea prima cale. Este drumul pe care o iau ipocriţii, cei cărora le lipseşte rectitudinea intenţiei, cei care sunt mânaţi de un fals zel, cei care pervertesc lucrările divine amestecându-le cu egoisme temporale. Este o neghiobie să începi o lucrare dificilă cu scopul de a fi admirat; să respecţi poruncile Domnului cu un efort susţinut, dar să aspiri la o recompensă pământească. Cel care, prin exercitarea virtuţilor, pretinde beneficii omeneşti, este ca acela care vinde un obiect preţios pe mai nimic: ar putea să câştige cerul şi, în schimb, se mulţumeşte cu o preamărire efemeră... De aceea se spune că speranţele ipocriţilor sunt ca pânza de păianjen: atâta efort pentru a o ţese, iar la sfârşit o ia dintr-o suflare vântul morţii¹³.

Cu ochii la ţintă

Dacă vă amintesc aceste adevăruri dure, este pentru a vă invita să examinaţi atent motivele care impulsionează comportamentul vostru, cu scopul de a îndrepta ceea ce trebuie îndreptat, oferind totul slujirii lui Dumnezeu şi a fraţilor voştri, oamenilor. Iată că Domnul a trecut de partea noastră, ne-a privit cu dragoste şi ne-a dat o sfântă chemare, nu întemeiată pe faptele noastre, ci pe hotărârea şi pe harul său. Acesta ne-a fost dat în Cristos Isus înainte de timpurile veşnice¹⁴.

Purificaţi-vă intenţia, ocupaţi-vă de toate lucrurile din dragoste pentru Dumnezeu, îmbrăţişând cu bucurie crucea fiecărei zile. Am repetat de mii de ori, pentru că cred aceste idei trebuie să fie sculptate în inima creştinilor: când nu ne limităm să tolerăm şi, în schimb, iubim contrazicerea, durerea fizică sau morală şi i-o oferim lui Dumnezeu, ca ispăşire pentru păcatele noastre personale şi pentru păcatele tuturor oamenilor, atunci vă asigur că această durere nu este apăsătoare.

Nu se mai duce o cruce oarecare, se descoperă crucea lui Cristos, cu consolarea că Mântuitorul se încarcă cu suportarea greutăţii. Noi colaborăm, ca Simon din Cirene care, când se întorcea de la munca pe câmpul său, gândindu-se la o meritată pauză, s-a văzut silit să pună umărul ca să îl ajute pe Isus¹⁵. A fi cireneanul voluntar a lui Cristos, a însoţi atât de îndeaproape umanitatea lui în suferinţă, redusă la cea mai de jos stare, pentru un suflet îndrăgostit nu înseamnă o nefericire, aduce certitudinea apropierii lui Dumnezeu, care ne binecuvântează cu această alegere.

Foarte des, nu puţini oameni au remarcat cu uimire bucuria pe care, slavă lui Dumnezeu, o au şi o transmit fiii mei din Opus Dei. În faţa evidenţei acestei realităţi, răspund mereu cu aceeaşi explicaţie, pentru că nu ştiu alta: fundamentul fericirii lor constă în a nu se teme de viaţă, nici de moarte, în a nu se speria în faţa necazurilor, în efortul cotidian de a trăi cu spirit de sacrificiu, dispuşi constant – în pofida mizeriei şi a slăbiciunii personale – să se nege pe ei înşişi, astfel încât să facă drumul creştin mai plăcut şi mai plin de iubire pentru ceilalţi.

Poate că până în acest moment nu ne-am simţit îndemnaţi să urmăm atât de îndeaproape paşii lui Cristos. Poate nu am înţeles că putem uni micile noastre renunţări cu sacrificiul lui ispăşitor; pentru păcatele noastre, pentru păcatele omului din toate epocile, pentru această lucrare stricată de Lucifer care continuă să-i opună lui Dumnezeu acel non serviam! al său. Cum vom îndrăzni să spunem fără ipocrizie: Doamne, mă dor ofensele care rănesc inima ta binevoitoare, dacă nu ne hotărâm să ne privăm de un nimic sau să oferim un sacrificiu minuscul pentru slava dragostei sale? Penitenţa – adevărata reparaţie – ne lansează pe drumul încredinţării, al carităţii. Dăruirea pentru a repara şi caritate pentru a-i ajuta pe ceilalţi, la fel cum Cristos ne-a ajutat pe noi.

De acum înainte, grăbiţi-vă să iubiţi. dragostea ne va împiedica plângerile, protestele. Pentru că deseori suportăm contrarietăţile, da; dar ne plângem; şi atunci, pe lângă faptul că pierdem harul lui Dumnezeu, îi retezăm calea pentru viitoare cerinţe. Hilarem enim datorem diligit Deus²⁴. Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dăruieşte cu bucurie, cu spontaneitatea care se naşte dintr-o inimă îndrăgostită, fără zarva celui care se dăruieşte ca şi cum ar face o favoare.