Lista numerelor

Viaţă interioară: este o exigenţă a chemării pe care învăţătorul a pus-o în sufletul tuturor. Trebuie să fim sfinţi – o să vă spun acest lucru cu o expresie din ţinutul meu – până la ultimul fir de păr: creştini adevăraţi, autentici, canonizabili; şi dacă nu, am eşuat ca discipoli ai unicului Învăţător. Vedeţi, în plus, că Dumnezeu, uitându-se la noi, acordându-ne harul său ca să luptăm pentru a atinge sfinţenia în mijlocul lumii, ne impune, de asemenea, obligaţia apostolatului. Înţelegeţi că, chiar şi din punct de vedere uman, după cum comentează un părinte al Bisericii, preocuparea pentru suflete încolţeşte ca o consecinţă logică a acestei alegeri: Când descoperiţi că v-a fost de folos ceva, încercaţi să îi atrageţi pe ceilalţi. Trebuie, prin urmare, să doriţi ca alţii să vă însoţească pe căile Domnului. Dacă mergeţi în for sau la baia publică şi vă întâlniţi cu cineva care nu are nimic de făcut, îl invitaţi să vă însoţească. Aplicaţi la domeniul spiritual acest obicei lumesc şi, când mergeţi la Dumnezeu, nu o faceţi singur⁹.

Dacă nu vrem să risipim timpul inutil – cu atât mai puţin cu falsele scuze legate de dificultăţile exterioare din mediu, care nu au lipsit niciodată, de la începuturile creştinismului –, trebuie să ne fie foarte clar faptul că Isus Cristos a legat, în mod obişnuit, de viaţa interioară eficienţa acţiunii noastre de a-i atrage pe cei care ne înconjoară. Cristos a pus ca o condiţie, pentru reuşita activităţii apostolice, sfinţenia; mă corectez, strădania fidelităţii noastre, pentru că sfinţi pe pământ nu vom fi niciodată. Pare incredibil, dar Dumnezeu şi oamenii au nevoie, din partea noastră, de o fidelitate fără paleative, fără eufemisme, care să meargă până la ultimele sale consecinţe, fără jumătăţi de măsură, nici compromisuri, în deplinătatea vocaţiei creştine asumate şi practicate cu migală.

Lângă vie

Era un om, un gospodar, care a sădit o vie, a împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a arendat-o unor viticultori şi a plecat în altă ţară²².

Aş vrea să medităm asupra învăţăturilor acestei parabole, din punctul de vedere care ne interesează acum. Tradiţia a văzut în această parabolă o imagine a destinului poporului ales de Dumnezeu; şi ne-a subliniat, în principal, faptul că, la atâta dragoste din partea Domnului, oamenii răspund cu infidelitate, cu lipsă de recunoştinţă.

Concret, vreau să ne oprim asupra acestui şi a plecat în altă ţară. Imediat ajung la concluzia că noi, creştinii, nu trebuie să abandonăm această vie, în care ne-a pus Domnul. Trebuie să ne folosim forţele în această lucrare, în îngrăditură, muncind la teasc şi, odată încheiată truda zilnică, să ne odihnim în turn. Dacă ne-am lăsa atraşi de comoditate, ar fi ca şi cum i-am răspunde lui Cristos: Uite, anii mei sunt pentru mine, nu pentru tine. Nu vreau să mă hotărăsc să-ţi îngrijesc via.

Domnul ne-a dăruit viaţa, simţurile, puterile, haruri fără număr: şi nu avem dreptul să uităm că suntem un lucrător, între atâţia alţii, pe această moşie, pe care el ne-a pus, pentru a colabora la sarcina de a le duce hrana celorlalţi. Acesta este locul nostru: între aceste limite; aici trebuie să ne străduim zilnic, cu el, ajutându-l în lucrarea lui răscumpărătoare²³.

Lăsaţi-mă să insist: timpul tău pentru tine? Timpul tău pentru Dumnezeu! Se poate ca, din milostivirea Domnului, acest egoism nu a intrat în sufletul tău pentru moment. Îţi vorbesc, pentru cazul în care, vreodată, simţi că inima ta şovăie în credinţa lui Cristos. Atunci îţi cer – îţi cere Dumnezeu – fidelitate în râvna ta, să îţi domini mândria, să îţi supui imaginaţia, să nu-ţi permiţi uşurinţa de a pleca departe, să nu dezertezi.

Le prisosea întreaga zi acelor zilieri care erau în mijlocul pieţei; voia să omoare orele, cel care a ascuns talantul în pământ; pleacă în altă parte cel care trebuia să se ocupe de vie. Toţi au în comun insensibilitatea, în faţa marii misiuni care i-a fost încredinţată de către Învăţător fiecărui creştin: cea de a ne considera instrumente ale sale, şi de a ne comporta ca atare, pentru a corăscumpăra, împreună cu el; cea de a ne consuma întreaga noastră viaţă în acest sacrificiu plin de bucurie de a ne dărui pentru binele sufletelor.

Obişnuiesc să afirm că trei sunt punctele care ne umplu de bucurie pe pământ şi ne aduc fericirea eternă în cer: o fidelitate fermă, delicată, veselă şi indiscutabilă faţă de credinţă, faţă de chemarea pe care fiecare a primit-o şi faţă de puritate. Cel care rămâne agăţat de tufele cu spini de pe drum – senzualitatea, mândria... –, va rămâne din propria voinţă şi dacă nu se corectează, va fi un nefericit pentru că a întors spatele iubirii lui Cristos.

Afirm din nou că toţi avem slăbiciuni. Dar mizeriile noastre nu trebuie să ne facă niciodată să nesocotim iubirea lui Dumnezeu, ci să ne refugiem în această iubire, să ne plasăm în această bunătate divină, la fel cum războinicii din vechime intrau în armura lor: acel ecce ego, quia vocasti me²⁶ – aici sunt, pentru că m-ai chemat – este apărarea noastră. Nu trebuie să ne îndepărtăm de Dumnezeu, pentru că descoperim slăbiciunile noastre; trebuie să atacăm mizeriile, tocmai pentru că Dumnezeu are încredere în noi.