Viaţă interioară: este o exigenţă a chemării pe care învăţătorul a pus-o în sufletul tuturor. Trebuie să fim sfinţi – o să vă spun acest lucru cu o expresie din ţinutul meu – până la ultimul fir de păr: creştini adevăraţi, autentici, canonizabili; şi dacă nu, am eşuat ca discipoli ai unicului Învăţător. Vedeţi, în plus, că Dumnezeu, uitându-se la noi, acordându-ne harul său ca să luptăm pentru a atinge sfinţenia în mijlocul lumii, ne impune, de asemenea, obligaţia apostolatului. Înţelegeţi că, chiar şi din punct de vedere uman, după cum comentează un părinte al Bisericii, preocuparea pentru suflete încolţeşte ca o consecinţă logică a acestei alegeri: Când descoperiţi că v-a fost de folos ceva, încercaţi să îi atrageţi pe ceilalţi. Trebuie, prin urmare, să doriţi ca alţii să vă însoţească pe căile Domnului. Dacă mergeţi în for sau la baia publică şi vă întâlniţi cu cineva care nu are nimic de făcut, îl invitaţi să vă însoţească. Aplicaţi la domeniul spiritual acest obicei lumesc şi, când mergeţi la Dumnezeu, nu o faceţi singur⁹.

Dacă nu vrem să risipim timpul inutil – cu atât mai puţin cu falsele scuze legate de dificultăţile exterioare din mediu, care nu au lipsit niciodată, de la începuturile creştinismului –, trebuie să ne fie foarte clar faptul că Isus Cristos a legat, în mod obişnuit, de viaţa interioară eficienţa acţiunii noastre de a-i atrage pe cei care ne înconjoară. Cristos a pus ca o condiţie, pentru reuşita activităţii apostolice, sfinţenia; mă corectez, strădania fidelităţii noastre, pentru că sfinţi pe pământ nu vom fi niciodată. Pare incredibil, dar Dumnezeu şi oamenii au nevoie, din partea noastră, de o fidelitate fără paleative, fără eufemisme, care să meargă până la ultimele sale consecinţe, fără jumătăţi de măsură, nici compromisuri, în deplinătatea vocaţiei creştine asumate şi practicate cu migală.