Mergeam acum mulţi ani pe o şosea din Castilia şi am văzut, departe, pe câmp, o scenă care m-a mişcat şi de care m-am slujit în multe ocazii pentru rugăciunea mea: câţiva oameni loveau cu forţă, îngropând în pământ, ţăruşii pe care apoi urmau să îi folosească pentru a susţine pe verticală o plasă, ca să facă un ocol pentru animale. Mai târziu, s-au apropiat de acel loc păstorii, cu oile, cu mieii; le strigau pe nume şi, una câte una, oile intrau în ţarc, ca să fie toate laolaltă, în siguranţă.

Iar eu, Domnul meu, azi îmi amintesc în mod special de aceşti păstori şi de acest ţarc, pentru că toţi cei care ne aflăm aici, reuniţi – şi mulţi alţii în lumea întreagă – pentru a discuta cu tine, ne ştim puşi în ţarcul tău. Chiar tu ai spus-o: Eu sunt păstorul cel bun. Şi cunosc oile mele, iar oile mele mă cunosc pe mine¹. Tu ne cunoşti bine; ştii că vrem să auzim, să ascultăm mereu atent fluierăturile tale de păstor bun şi să le urmăm, pentru că viaţa veşnică aceasta este: să te cunoaştem pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care l-ai trimis tu².

Atât de mult iubesc imaginea lui Cristos înconjurat la dreapta şi la stânga de oile sale, încât am cerut să fie pusă în capela în care celebrez de obicei sfânta Liturghie; şi în alte locuri am cerut să fie scrise, ca un deșteptător al prezenţei lui Dumnezeu, cuvintele lui Isus: Cognosco oves meas et cognoscunt me meae³, ca să ţinem seama în orice clipă că el ne dojeneşte, sau ne instruieşte şi ne învaţă, ca păstorul pe turma lui⁴. Foarte potrivită este, prin urmare, această amintire de pe pământurile Castiliei.