Lista numerelor

Lângă vie

Era un om, un gospodar, care a sădit o vie, a împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a arendat-o unor viticultori şi a plecat în altă ţară²².

Aş vrea să medităm asupra învăţăturilor acestei parabole, din punctul de vedere care ne interesează acum. Tradiţia a văzut în această parabolă o imagine a destinului poporului ales de Dumnezeu; şi ne-a subliniat, în principal, faptul că, la atâta dragoste din partea Domnului, oamenii răspund cu infidelitate, cu lipsă de recunoştinţă.

Concret, vreau să ne oprim asupra acestui şi a plecat în altă ţară. Imediat ajung la concluzia că noi, creştinii, nu trebuie să abandonăm această vie, în care ne-a pus Domnul. Trebuie să ne folosim forţele în această lucrare, în îngrăditură, muncind la teasc şi, odată încheiată truda zilnică, să ne odihnim în turn. Dacă ne-am lăsa atraşi de comoditate, ar fi ca şi cum i-am răspunde lui Cristos: Uite, anii mei sunt pentru mine, nu pentru tine. Nu vreau să mă hotărăsc să-ţi îngrijesc via.

Domnul ne-a dăruit viaţa, simţurile, puterile, haruri fără număr: şi nu avem dreptul să uităm că suntem un lucrător, între atâţia alţii, pe această moşie, pe care el ne-a pus, pentru a colabora la sarcina de a le duce hrana celorlalţi. Acesta este locul nostru: între aceste limite; aici trebuie să ne străduim zilnic, cu el, ajutându-l în lucrarea lui răscumpărătoare²³.

Lăsaţi-mă să insist: timpul tău pentru tine? Timpul tău pentru Dumnezeu! Se poate ca, din milostivirea Domnului, acest egoism nu a intrat în sufletul tău pentru moment. Îţi vorbesc, pentru cazul în care, vreodată, simţi că inima ta şovăie în credinţa lui Cristos. Atunci îţi cer – îţi cere Dumnezeu – fidelitate în râvna ta, să îţi domini mândria, să îţi supui imaginaţia, să nu-ţi permiţi uşurinţa de a pleca departe, să nu dezertezi.

Le prisosea întreaga zi acelor zilieri care erau în mijlocul pieţei; voia să omoare orele, cel care a ascuns talantul în pământ; pleacă în altă parte cel care trebuia să se ocupe de vie. Toţi au în comun insensibilitatea, în faţa marii misiuni care i-a fost încredinţată de către Învăţător fiecărui creştin: cea de a ne considera instrumente ale sale, şi de a ne comporta ca atare, pentru a corăscumpăra, împreună cu el; cea de a ne consuma întreaga noastră viaţă în acest sacrificiu plin de bucurie de a ne dărui pentru binele sufletelor.

Obişnuiesc să afirm că trei sunt punctele care ne umplu de bucurie pe pământ şi ne aduc fericirea eternă în cer: o fidelitate fermă, delicată, veselă şi indiscutabilă faţă de credinţă, faţă de chemarea pe care fiecare a primit-o şi faţă de puritate. Cel care rămâne agăţat de tufele cu spini de pe drum – senzualitatea, mândria... –, va rămâne din propria voinţă şi dacă nu se corectează, va fi un nefericit pentru că a întors spatele iubirii lui Cristos.

Afirm din nou că toţi avem slăbiciuni. Dar mizeriile noastre nu trebuie să ne facă niciodată să nesocotim iubirea lui Dumnezeu, ci să ne refugiem în această iubire, să ne plasăm în această bunătate divină, la fel cum războinicii din vechime intrau în armura lor: acel ecce ego, quia vocasti me²⁶ – aici sunt, pentru că m-ai chemat – este apărarea noastră. Nu trebuie să ne îndepărtăm de Dumnezeu, pentru că descoperim slăbiciunile noastre; trebuie să atacăm mizeriile, tocmai pentru că Dumnezeu are încredere în noi.

Cum vom reuşi să depăşim aceste meschinării? Insist, datorită importanţei sale capitale: cu umilinţă şi cu sinceritate în călăuzirea spirituală şi în sacramentul Penitenţei. Mergeţi la cei care vă călăuzesc sufletele cu inima deschisă; nu o închideţi, pentru că, dacă se amestecă demonul mut, acesta este greu de scos.

Iertaţi-mi cicăleala, dar consider că este absolut necesar să se întipărească cu litere de foc în minţile voastre că umilinţa şi – consecinţa sa imediată – sinceritatea atrag în lanţ celelalte mijloace, şi se arată drept ceva pe care se fundamentează eficienţa în vederea victoriei. Dacă demonul mut se introduce într-un suflet, îl duce cu totul pierzaniei; în schimb, dacă este aruncat afară imediat, totul iese bine, suntem fericiţi, viaţa merge drept: să fim mereu sălbatic de sinceri, dar cu o prudentă educaţie.

Vreau să fie clar acest lucru; pe mine nu mă preocupă atât inima şi carnea, cât mândria. Umili. Când credeţi că aveţi toată dreptatea, nu aveţi dreptate deloc. Mergeţi la îndrumarea spirituală cu sufletul deschis; nu îl închideţi, pentru că – repet – se amestecă demonul mut, care este greu de scos.

Amintiţi-vă de acel biet demonizat, pe care nu au reuşit să îl elibereze discipolii; doar Domnul i-a obţinut libertatea, cu rugăciune şi post. Cu acea ocazie, a făcut Învăţătorul trei miracole: primul, a făcut ca omul să audă: pentru că, atunci când ne domină demonul mut, sufletul nu vrea să audă; al doilea – să vorbească; şi al treilea – să plece diavolul.

Povestiţi la început ce aţi dori să nu se ştie. Jos demonul mut! Dintr-o problemă măruntă, dându-i ocol, faceţi un bulgăre mare, cum se întâmplă cu bulgării de zăpadă, şi vă închideţi în el. De ce? Deschideţi-vă sufletul! Şi vă garantez fericirea, care este fidelitate faţă de drumul creştin, dacă sunteţi sinceri. Claritate, simplitate: sunt dispoziţii absolut necesare; trebuie să deschidem sufletul pe deplin, astfel încât să intre soarele lui Dumnezeu şi caritatea iubirii.

Pentru a ne îndepărta de sinceritatea totală nu este nevoie mereu de o motivaţie tulbure; uneori, este suficientă o eroare de conştiinţă. Unele persoane şi-au format – deformat – conştiinţa astfel încât muţenia lor, lipsa lor de sensibilitate, li se pare un lucru corect: cred că este bine să taci. Se întâmplă asta inclusiv cu suflete care au primit o excelentă pregătire, care cunosc lucrurile lui Dumnezeu; poate de aceea găsesc motive pentru a se convinge că este bine să taci. Dar se înşală. Sinceritatea este necesară mereu; nu încap scuze, chiar dacă par bune.

Să terminăm aceste momente de discuţie, în care tu şi eu ne-am făcut rugăciunea la Tatăl nostru, rugându-l să ne acorde harul de a trăi această afirmare plină de bucurie a virtuţii creştine a castităţii.

Să-i cerem acest lucru prin mijlocirea sfintei Maria, care este puritatea imaculată. Să mergem la ea – tota pulchra! –, cu un sfat pe care l-am dat, în urmă cu mulţi ani, celor care se simţeau neliniştiţi în lupta lor zilnică pentru a fi umili, curaţi, sinceri, veseli, generoşi. Toate păcatele din viaţa ta parcă se ridică în picioare. Nu-ţi pierde încrederea. Dimpotrivă, cheam-o pe mama ta, sfânta Maria, cu credinţă şi abandon de copil. Ea va aduce mângâiere sufletului tău²⁷.