Lista numerelor

A da roade pentru Dumnezeu

Să ne gândim acum la parabola despre bărbatul care, înainte de a pleca într-o altă ţară, a chemat pe servitorii săi şi le-a încredinţat avuţia sa¹⁷. Fiecăruia i-a încredinţat o sumă diferită, pentru a o administra în absenţa sa. Mi se pare foarte potrivit să ne concentrăm asupra comportamentului celui care a primit un talant: se poartă într-un mod căruia, în ţinutul meu, i se spune şmecherie. Se gândeşte, cu acea minte îngustă, şi hotărăşte: S-a dus şi a săpat în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său¹⁸.

Ce ocupaţie va alege apoi acest om, dacă a părăsit instrumentele de lucru? A decis în mod iresponsabil să opteze pentru comoditatea de a înapoia doar ceea ce i-a fost încredinţat. Se va dedica „omorârii” timpului, minutelor, orelor, zilelor, anilor, vieţii! Ceilalţi se străduiesc, negociază, se preocupă în mod nobil să restituie mai mult decât ceea ce au primit: rodul legitim, pentru că recomandarea a fost foarte precisă: Negotiamini dum venio¹⁹; preluaţi această muncă pentru a obţine câştig, până când stăpânul se întoarce. Acesta, nu; acesta îşi iroseşte existenţa.

Ce durere să trăieşti, practicând ca meserie „omorârea” timpului, care este o comoară de la Dumnezeu! Nu încap scuzele, pentru a justifica acest comportament. Niciunul să nu spună: Am doar un talant, nu pot câştiga nimic. Şi cu un singur talant poţi lucra în mod meritoriu²⁰ Ce tristeţe să nu scoţi profit, să nu obţii randament autentic din toate calităţile, puţine sau multe, pe care Dumnezeu i le dă omului pentru a se dedica slujirii sufletelor şi societăţii!

Când creştinul îşi „omoară” timpul pe pământ, este în pericol să îşi omoare cerul: când, din egoism, se retrage, se ascunde, nu este preocupat de nimic. Cel care îl iubeşte pe Dumnezeu nu dăruieşte doar ceea ce are, ceea ce este, în slujba lui Cristos: se dăruieşte pe el însuşi. Nu îşi vede – cu o privire josnică – doar eul său, în sănătate, în nume, în carieră.

Isus lucrase mult în ajun şi, când a pornit la drum, i s-a făcut foame. Mânat de această necesitate, se îndreaptă spre acel smochin care, de la distanţă, avea un frunziş splendid. Ne spune sfântul Marcu că nu era timpul smochinelor²⁶; dar Domnul nostru se apropie să le ia, ştiind foarte bine că în acel anotimp nu le va găsi. Cu toate acestea, văzând sterilitatea arborelui cu o aparenţă de rodnicie, cu acea abundenţă de frunze, porunceşte: În veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine²⁷!.

Este dur, da! Niciodată să nu mai rodească din tine fruct! Cât s-or fi mirat discipolii lui, cu atât mai mult dacă se gândeau că vorbeşte înţelepciunea lui Dumnezeu! Isus blestemă acest arbore pentru că a găsit doar aparenţa de fecunditate, frunzişul. Aşa învăţăm că nu există scuză pentru ineficienţă. Poate spun: Nu am cunoştinţe suficiente... Nu există scuză! Sau afirmă: Este din cauza bolii, talentul meu nu este mare, nu sunt favorabile condiţiile, este de vină mediul... Nu valorează nimic nici aceste scuze! Vai de cei care se împodobesc cu frunzişul unui fals apostolat, vai de cel care fac paradă de frunzişul bogat al unei aparente vieţi fecunde, fără intenţii sincere de a face rod! Pare că aceştia profită de timp, că se mişcă, organizează, că inventează un mod nou de a rezolva totul... Dar este neproductiv. Nimeni nu se va alimenta cu lucrările sale fără un miez supranatural.

Să-i cerem Domnului să fim suflete dispuse să lucreze cu eroism fecund. Pentru că nu lipsesc pe pământ mulţi cei în care, când se apropie de ei creaturile, descoperă doar frunze: mari, strălucitoare, bogate. Doar frunziş, numai asta, şi nimic mai mult. Iar sufletele ne privesc cu speranţa că îşi vor potoli foamea, care este foame de Dumnezeu. Nu este posibil să uităm că dispunem de toate mijloacele: doctrina suficientă şi harul lui Dumnezeu, în pofida mizeriilor noastre.

Acesta este rodul rugăciunii de azi: să ne convingem că drumul nostru pe pământ – în toate împrejurările şi în toate perioadele – este pentru Dumnezeu, că este o comoară de slavă, o reflectare celestă; că este, în mâinile noastre, o minune pe care trebuie să o administrăm, cu simţul responsabilităţii şi în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu: fără să fie necesar să ne schimbăm starea, în mijlocul străzii, sanctificând însăşi profesia sau ocupaţia şi viaţa din căminul nostru, relaţiile sociale, orice activitate care pare doar pământească.

Când aveam 26 de ani şi am perceput în toată profunzimea angajamentul de a-l sluji pe Dumnezeu în Opus Dei, i-am cerut din tot sufletul 80 de ani de seriozitate. I-am cerut mai mulţi ani Dumnezeului meu – cu ingenuitate de începător, infantilă – pentru a şti să folosesc timpul, pentru a învăţa să profit de fiecare minut în serviciul său. Domnul ştie să acorde aceste bogăţii. Poate tu şi eu vom ajunge să putem să spunem: Înţeleg mai mult decât cei bătrâni, căci am păzit îndrumările tale³⁶. Tinereţea nu trebuie să echivaleze cu nepăsarea, după cum nici părul alb nu înseamnă, neapărat, prudenţă şi înţelepciune.

Aleargă cu mine la mama lui Cristos: mama noastră, care l-ai văzut pe Isus crescând, care l-ai văzut folosindu-şi timpul pe când trăia printre oameni: învaţă-mă să îmi folosesc zilele în slujba Bisericii şi a sufletelor; învaţă-mă să aud, în adâncul inimii mele, ca pe un reproş duios, mamă bună, atâta timp cât o să fie necesar, că timpul meu nu îmi aparţine, pentru că este al Tatălui nostru care este în ceruri.

Nu te îndemn la delăsare în îndeplinirea îndatoririlor tale sau în exercitarea drepturilor tale. Dimpotrivă, pentru fiecare dintre noi, de obicei, o retragere pe acest front echivalează cu a dezerta cu laşitate din luptă pentru a atinge sfinţenia, la care Dumnezeu ne-a chemat. De aceea, în deplină cunoştinţă, trebuie să te străduieşti – mai ales în munca ta – pentru ca nici tu, nici ai tăi să nu duceţi lipsă de ceea ce este necesar pentru a trăi cu demnitate creştină. Dacă vreodată simţi în trupul tău greutatea sărăciei, să nu te întristezi, nici să nu te revolţi; dar, insist, încearcă să foloseşti toate mijloacele nobile pentru a depăşi această situaţie, pentru că a proceda altfel ar însemna să îl pui la încercare pe Dumnezeu. Şi în timp ce lupţi, aminteşte-ţi, în plus, că omnia in bonum! Totul – şi lipsurile, sărăcia – cooperează pentru binele celor care îl iubesc pe Domnul²²; obişnuieşte-te, încă de pe acum, să înfrunţi cu bucurie micile limitări, inconvenientele, frigul, căldura, privarea de ceva pe care îl consideri indispensabil, a nu putea să te odihneşti cum şi când doreşti, foamea, singurătatea, ingratitudinea, neînţelegerea, dezonoarea...

Tată,... să nu îi scoţi din lume

Suntem oameni de pe stradă, creştini obişnuiţi, amestecaţi în torentul circulator al societăţii, iar Domnul ne vrea sfinţi, apostolici, tocmai în mijlocul activităţii noastre profesionale, adică sfinţindu-ne în această îndatorire, sfinţind această îndatorire şi ajutându-i pe ceilalţi să se sfinţească prin această îndatorire. Convingeţi-vă că în acest mediu vă aşteaptă Dumnezeu, cu solicitudine de tată, de prieten; şi gândiţi-vă că, prin treburile voastre profesionale realizate cu responsabilitate, în plus faţă de faptul că ne susţinem din punct de vedere economic, aduceţi un serviciu direct dezvoltării societăţii, uşuraţi, de asemenea, poverile celorlalţi şi menţineţi atâtea lucrări de asistenţă – la nivel local şi universal – pentru persoanele şi popoarele mai puţin favorizate.

Dacă vei recunoaşte tentaţia de a te întreba: cine m-a pus să mă amestec în asta? Ar trebui să îţi răspund: Te pune – ţi-o cere – însuşi Cristos. Secerişul este întins, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l dar pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul său⁴³. Să nu tragi concluzia comodă: nu sunt bun pentru asta, pentru asta sunt deja alţii; aceste sarcini mi se par ciudate. Nu, pentru asta nu sunt alţii; dacă tu poţi să spui asta, toţi ar putea să spună acelaşi lucru. Rugămintea lui Cristos se adresează tuturor şi fiecăruia dintre creştini. Nimeni nu este scutit: nici din motive de vârstă, nici de sănătate, nici de meserie. Nu există scuze de niciun fel. Sau dăm roade de apostolat, sau credinţa noastră va fi sterilă.