Lista numerelor

Lângă vie

Era un om, un gospodar, care a sădit o vie, a împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a arendat-o unor viticultori şi a plecat în altă ţară²².

Aş vrea să medităm asupra învăţăturilor acestei parabole, din punctul de vedere care ne interesează acum. Tradiţia a văzut în această parabolă o imagine a destinului poporului ales de Dumnezeu; şi ne-a subliniat, în principal, faptul că, la atâta dragoste din partea Domnului, oamenii răspund cu infidelitate, cu lipsă de recunoştinţă.

Concret, vreau să ne oprim asupra acestui şi a plecat în altă ţară. Imediat ajung la concluzia că noi, creştinii, nu trebuie să abandonăm această vie, în care ne-a pus Domnul. Trebuie să ne folosim forţele în această lucrare, în îngrăditură, muncind la teasc şi, odată încheiată truda zilnică, să ne odihnim în turn. Dacă ne-am lăsa atraşi de comoditate, ar fi ca şi cum i-am răspunde lui Cristos: Uite, anii mei sunt pentru mine, nu pentru tine. Nu vreau să mă hotărăsc să-ţi îngrijesc via.

Domnul ne-a dăruit viaţa, simţurile, puterile, haruri fără număr: şi nu avem dreptul să uităm că suntem un lucrător, între atâţia alţii, pe această moşie, pe care el ne-a pus, pentru a colabora la sarcina de a le duce hrana celorlalţi. Acesta este locul nostru: între aceste limite; aici trebuie să ne străduim zilnic, cu el, ajutându-l în lucrarea lui răscumpărătoare²³.

Lăsaţi-mă să insist: timpul tău pentru tine? Timpul tău pentru Dumnezeu! Se poate ca, din milostivirea Domnului, acest egoism nu a intrat în sufletul tău pentru moment. Îţi vorbesc, pentru cazul în care, vreodată, simţi că inima ta şovăie în credinţa lui Cristos. Atunci îţi cer – îţi cere Dumnezeu – fidelitate în râvna ta, să îţi domini mândria, să îţi supui imaginaţia, să nu-ţi permiţi uşurinţa de a pleca departe, să nu dezertezi.

Le prisosea întreaga zi acelor zilieri care erau în mijlocul pieţei; voia să omoare orele, cel care a ascuns talantul în pământ; pleacă în altă parte cel care trebuia să se ocupe de vie. Toţi au în comun insensibilitatea, în faţa marii misiuni care i-a fost încredinţată de către Învăţător fiecărui creştin: cea de a ne considera instrumente ale sale, şi de a ne comporta ca atare, pentru a corăscumpăra, împreună cu el; cea de a ne consuma întreaga noastră viaţă în acest sacrificiu plin de bucurie de a ne dărui pentru binele sufletelor.

Iertaţi-mi această digresiune şi, cu toate că nu ne-am îndepărtat de la temă, să revenim la firul călăuzitor. Să fiţi convinşi că vocaţia profesională este parte esenţială, inseparabilă, a condiţiei noastre de creştini. Domnul vă vrea sfinţi în locul în care sunteţi, în profesia pe care aţi ales-o indiferent din ce motive: mie toţi mi se par buni şi nobili – atâta timp cât nu se opun legii divine –, şi capabili să fie ridicaţi în planul supranatural, adică integraţi în acest curent de dragoste care defineşte viaţa unui fiu al lui Dumnezeu.

Nu pot să nu simt o anume îngrijorare atunci când cineva, vorbind despre munca sa, îşi ia un aer de victimă, afirmă că îi răpeşte nu ştiu câte ore pe zi şi, în realitate, nu face nici jumătate din lucrul multora dintre colegii lui de breaslă care, la urma urmelor, sunt conduşi doar de criterii egoiste sau, cel puţin, pur omeneşti. Toţi cei care suntem aici, menţinând un dialog personal cu Isus, desfăşurăm o ocupaţie anumită: medic, avocat, economist... Gândiţi-vă puţin la colegii voştri, care sunt cunoscuţi prin prestigiul lor profesional, prin onestitatea lor, prin serviciul lor plin de abnegaţie. Nu dedică multe ore din zi – şi chiar din noapte – îndeplinirii unei sarcini? Nu avem nimic de învăţat de la ei?

În timp ce vorbesc, şi eu îmi examinez comportamentul şi vă mărturisesc că, punând această întrebare, simt un pic de ruşine şi dorinţa imediată de a-i cere iertare lui Dumnezeu, gândindu-mă la răspunsul meu atât de slab, atât de îndepărtat de misiunea pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o în lume. Cristos – scrie un părinte al Bisericii – ne-a lăsat să fim ca felinarele; să ne transformăm în învăţători ai celorlalţi; să acţionăm ca un ferment; să trăim ca îngerii între oameni, ca adulţii între copii, ca fiinţe spirituale între oameni doar raţionali; să fim sămânţă; să dăm roade. Nu ar fi nevoie să deschidem gura dacă viaţa noastră s-ar desfăşura în acest mod. De prisos ar fi cuvintele, dacă le-am arăta faptele. Nu ar mai fi niciun singur păgân dacă noi am fi cu adevărat creştini¹².

Valoarea exemplară a vieţii profesionale

Trebuie să evităm eroarea de a considera că apostolatul se reduce la mărturia unor practici de evlavie. Tu şi eu suntem creştini, dar, în acelaşi timp şi neîntrerupt, cetăţeni şi lucrători, cu nişte obligaţii clare pe care trebuie să le îndeplinim în mod exemplar, dacă vrem cu adevărat să ne sfinţim. Isus Cristos este cel care ne îndeamnă: Voi sunteţi lumina lumii. O cetate situată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii nu aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci în sfeşnic; şi luminează tuturor celor ce sunt în casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte şi să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri¹³.

Munca profesională – oricare ar fi ea – se transformă într-un candelabru care îi luminează pe colegii şi pe prietenii voştri. De aceea, obişnuiesc să le repet celor care devin credincioşi lui Opus Dei, iar afirmaţia este valabilă pentru toţi cei care mă ascultă: Ce-mi pasă dacă mi se spune că cutărică este un bun fiu al meu – un bun creştin –, dar un pantofar nepriceput! Dacă nu se străduieşte să îşi înveţe bine meseria sau să o facă cu grijă nu va putea să o sfinţească şi nici să o dăruiască Domnului; iar sfinţirea muncii obişnuite constituie axul adevăratei spiritualităţi pentru cei care – scufundaţi în realităţile temporale – suntem hotărâţi să avem o legătură strânsă cu Dumnezeu.

Possumus²⁰!, putem învinge, de asemenea, în această bătălie, cu ajutorul Domnului. Să fiţi convinşi că nu este greu să transformi munca într-un dialog de rugăciune. Din momentul în care o oferiţi şi puneţi mâna la lucru, Dumnezeu deja ascultă, deja încurajează, deja dă un imbold. Atingem modul de a fi al sufletelor contemplative, în mijlocul muncii cotidiene! Pentru că ne invadează siguranţa că el ne priveşte, cerându-ne o nouă victorie: acest mic sacrificiu, acest surâs în faţa unei persoane inoportune, acest început cu treburile cele mai puţin plăcute, dar mai urgente, această grijă pentru detalii şi ordine, cu perseverenţă în îndeplinirea îndatoririi, când ar fi atât de uşor să o abandonăm, acest a nu lăsa pe mâine ce trebuie să terminăm azi: totul pentru a-i face plăcere lui, Tatălui nostru Dumnezeu! Şi, poate, deasupra mesei tale sau într-un loc discret, care nu atrage atenţia, dar care ţie îşi slujeşte ca deşteptător al spiritului contemplativ, vei pune un crucifix, care este pentru sufletul şi pentru mintea ta manualul din care înveţi lecţiile slujirii.

Dacă te hotărăşti – fără a face nimic ieşit din comun, în mijlocul ocupaţiilor tale obişnuite – să intri pe aceste drumuri de contemplaţie, imediat te vei simţi prieten al Învăţătorului, cu sarcina divină de a deschide cărările divine ale pământului pentru întreaga omenire. Da, cu această lucrare a ta vei contribui la extinderea împărăţiei lui Cristos pe toate continentele. Şi se vor succeda, una după alta, orele de muncă oferite de îndepărtatele naţiuni care se nasc pentru credinţă, de popoarele din Orient, împiedicate barbar să îşi practice în libertate credinţele, de ţările cu veche tradiţie creştină, unde pare că s-a întunecat lumina evangheliei şi sufletele se zbat în umbra ignoranţei. Atunci, ce valoare capătă această oră de muncă, această continuare cu încă o clipă, încă puţine minute, până la îndeplinirea sarcinii. Transformi, într-un mod practic şi simplu, contemplaţia în apostolat, ca o necesitate imperioasă a inimii, care pulsează la unison cu dulcea şi milostiva inimă a lui Isus, Domnul nostru.

Apostolat în viaţa obişnuită

Să urmărim acum acel alt pescuit, după patimile şi moartea lui Isus Cristos. Petru s-a lepădat de trei ori de Învăţător şi a plâns cu umilă durere; cocoşul cu cântecul său i-a amintit avertismentele Domnului şi şi-a cerut iertare din adâncul sufletului. În timp ce aşteaptă, cuprins de remuşcări, promisiunea învierii, îşi face meseria şi merge la pescuit. În legătură cu acest pescuit, suntem întrebaţi deseori de ce Petru şi fiii lui Zebedeu s-au întors la meseria pe care o aveau înainte ca Domnul să îi cheme. Erau, de fapt, pescari când Isus le-a spus: Urmaţi-mă, şi vă voi face pescari de oameni. Celor surprinşi de acest comportament trebuie să li se răspundă că nu le era interzis apostolilor să îşi exercite profesia, fiind vorba despre un lucru legitim şi onest²⁴.

Apostolatul, această năzuinţă care îl mistuie pe dinăuntru pe creştinul obişnuit, nu este ceva diferit de îndatoririle de fiecare zi; se confundă cu însăşi această muncă, transformată în ocazia unei întâlniri personale cu Cristos. În această muncă, străduindu-ne umăr la umăr în aceeaşi trudă cu colegii, cu prietenii, cu rudele noastre, vom putea să-i ajutăm să ajungă la Cristos, care ne aşteaptă pe malul lacului. Înainte de a fi apostol, pescar. După apostol, pescar. Aceeaşi profesie dinainte, după aceea.

În plus: cine a zis că, pentru a vorbi despre Cristos, pentru a-i răspândi doctrina, ar trebui să se facă lucruri neobişnuite, ciudate? Trăieşte viaţa ta obişnuită; munceşte acolo unde eşti, încercând să îndeplineşti îndatoririle cerute de starea ta, să faci bine munca specifică profesiei sau meseriei tale, crescând, îmbunătăţindu-te, în fiecare zi. Fii loial, înţelegător cu ceilalţi şi exigent cu tine însuţi. Mortifică-te şi fii vesel. Acesta va fi apostolatul tău. Şi, fără să găseşti motivul, fiindcă sesizezi slăbiciunile tale, cei care te înconjoară vor veni la tine şi, într-o discuţie naturală, simplă – la ieşirea de la muncă, la o reuniune de familie, în autobuz, într-o plimbare, oriunde – veţi vorbi despre neliniştile care sunt în sufletele tuturor, deşi câteodată unii nu vor să îşi dea seama: le vor înţelege mai bine, când vor începe să îl caute cu adevărat pe Dumnezeu.

Roag-o pe Maria, regina apostolorum, să te ajute să te hotărăşti să fii părtaş la aceste dorinţe de a semăna şi de a pescui, care tresaltă în inima Fiului său. Te asigur că, dacă începi, vei vedea, ca pescarii din Galileea, barca plină. Şi pe Cristos pe mal, care te aşteaptă. Pentru că pescuitul este al său.