Lista numerelor

Pietatea, filiaţia

Pietatea care se naşte din filiaţia divină este o atitudine profundă a sufletului, care sfârşeşte prin a influenţa existenţa întreagă: este prezentă în toate gândurile, în toate dorinţele, în toate sentimentele. Nu aţi observat că, în familii, copiii, fără să îşi dea seama, îi imită pe părinţii lor: le repetă gesturile, obiceiurile, sunt la fel în atâtea aspecte ale comportamentului?

La fel se întâmplă cu comportamentul unui bun fiu al lui Dumnezeu: se atinge de asemenea – fără să se ştie cum, nici pe ce drum – această îndumnezeire minunată, care ne ajută să abordăm întâmplările cu revelaţia supranaturală a credinţei; se iubesc toţi oamenii aşa cum Tatăl nostru din ceruri îi iubeşte şi – asta contează cel mai mult – se obţine o nouă vigoare în efortul nostru cotidian de a ne apropia de Dumnezeu. Nu contează mizeriile, insist, pentru că acolo sunt braţele drăgăstoase ale Tatălui nostru Dumnezeu pentru a ne ridica.

Dacă vă gândiţi, e o mare diferenţă între o căzătură a unui copil şi o căzătură a unui adult. Pentru copii, căderea, de obicei, nu are importanţă. Se împiedică atât de des! Şi dacă le curg câteva lacrimi, tatăl lor le spune: bărbaţii nu plâng. Aşa se încheie incidentul, cu strădania copilului de a-şi mulţumi tatăl.

Priviţi, în schimb, ce se întâmplă dacă îşi pierde echilibrul un bărbat adult şi ajunge să dea cu nasul de pământ. Dacă nu ar fi compasiune, ar provoca amuzament, râs. Dar lovitura poate avea consecinţe grave şi, în cazul unui vârstnic, ar putea provoca chiar o fractură nevindecabilă. În viaţa interioară, este convenabil pentru toţi să fim quasi modo geniti infantes, ca aceşti micuţi, care par din cauciuc, care se bucură chiar de căzăturile lor, pentru că imediat se ridică şi îşi continuă fuga; şi pentru că nu le lipseşte – când e nevoie – consolarea părinţilor.

Dacă încercăm să ne purtăm ca ei, căderile şi eşecurile – inevitabile – în viaţa interioară nu vor duce niciodată la amărăciune. Vom reacţiona cu durere, dar fără descurajare, şi cu un surâs care izvorăşte, ca apa curată, din bucuria condiţiei noastre de fii ai acestei dragoste, ai acestei măreţii, ai acestei înţelepciuni infinite, ai aceste milostiviri, care este Tatăl nostru. Am învăţat, în anii mei de slujire a Domnului, să fiu copil mic al lui Dumnezeu. Şi asta vă cer şi vouă: să fiţi quasi modo geniti infantes, copii care doresc cuvântul lui Dumnezeu, pâinea lui Dumnezeu, hrana lui Dumnezeu, forţa lui Dumnezeu, pentru a merge înainte ca oameni creştini.

Iubilate Deo. Exsultate Deo adiutori nostro²⁰. Lăudaţi-l pe Dumnezeu. Bucuraţi-vă în Domnul, unicul nostru ajutor. Isus, cine nu înţelege acest lucru, nu ştie nimic despre iubire, nici despre păcate, nici despre mizerii! Eu sunt un biet om, şi înţeleg ce înseamnă păcat, iubire şi mizerie. Ştiţi ce este să fii ridicat până la inima lui Dumnezeu? Puteţi înţelege ca un suflet să se confrunte cu Domnul, să îşi deschidă inima în faţa lui, să i se plângă? Eu mă plâng, de exemplu, când ia la el oameni de vârstă fragedă, când încă l-ar mai fi putut sluji şi iubi mulţi ani pe pământ; pentru că nu înţeleg acest lucru. Dar sunt gemete pline de încredere, pentru că ştiu că, dacă m-aş îndepărta de braţele lui Dumnezeu, m-aş împiedica curând. De aceea, imediat, rostind încet fiecare cuvânt în timp ce accept planurile cerului, adaug: să se facă, să se îndeplinească, să fie lăudată şi pe veci slăvită preadreapta şi preabinevoitoarea voinţă a lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor. Amin. Amin.

Acesta este modul de a proceda pe care ni-l arată evanghelia, isteţimea copilărească cea mai sfântă şi izvorul de eficienţă pentru lucrarea apostolică; şi aceasta este sursa dragostei noastre şi a păcii noastre de fii ai lui Dumnezeu, şi calea pe care putem transmite duioşie şi seninătate oamenilor. Doar astfel vom reuşi să ne încheiem în dragoste zilele, după ce am sfinţit munca noastră şi am căutat acolo fericirea ascunsă a lucrurilor lui Dumnezeu. Ne vom comporta cu sfânta lipsă de sfială a copiilor şi vom respinge ruşinea – ipocrizia – adulţilor, care se tem să se întoarcă la Tatăl lor, când au trecut prin eşecul unei căderi.

Termin cu salutul Domnului, pe care îl redă astăzi sfânta evanghelie: Pax vobis! Pace vouă... Discipolii se bucurară la vederea Domnului²¹, a acestui Domn care ne însoţeşte la Tatăl.

Rugăciune, dialog

Am păşit deja pe căile rugăciunii. Cum să mergem mai departe? Nu aţi văzut cum atâţia – ei şi ele – par că vorbesc cu ei înşişi, complăcându-se să se asculte? Este o vorbărie aproape continuă, un monolog care insistă neobosit asupra problemelor care îi preocupă, fără a pune la dispoziţie mijloacele pentru a le rezolva, mânaţi, poate, de iluzia morbidă să fie compătimiţi sau să fie admiraţi. S-ar spune că nu cer mai mult.

Când se vrea cu adevărat să se deschidă inima, dacă suntem cinstiţi şi simpli, vom căuta sfatul persoanelor care ne iubesc, care ne înţeleg: discutăm cu tatăl, cu soţia, cu soţul, cu fratele, cu prietenul. Acesta este deja dialog, deşi deseori nu vrem atât de mult să ascultăm, cât să ne descărcăm, să povestim ceea ce ni se întâmplă. Să începem să ne comportăm aşa cu Dumnezeu, siguri că el ne ascultă şi că ne răspunde; şi ne vom adresa lui şi ne vom deschide conştiinţa într-o conversaţie umilă, pentru a-i spune cu încredere tot ce palpită în mintea şi în inima noastră: bucurii, tristeţi, speranţe, amărăciuni, succese, eşecuri, şi chiar detaliile cele mai mărunte ale zilei noastre. Pentru că am constatat că tot ce ţine de noi îl interesează pe Tatăl nostru ceresc.

Învingeţi, dacă uneori o observaţi, ideea trândavă, falsul argument că rugăciunea poate aştepta. Să nu amânăm niciodată această fântână de har pentru mâine. Acum este timpul oportun. Dumnezeu, care este spectator îndrăgostit al întregii noastre zile, prezidează rugăciunea noastră intimă: şi tu şi eu – vă asigur încă o dată – trebuie să îi facem confidenţe cum îi facem unui frate, unui prieten, unui părinte. Spuneţi-i – eu îi spun – că el este toată măreţia, toată bunătatea, toată milostivirea. Şi adaugă: de aceea, vreau să mă îndrăgostesc de tine, în pofida grosolăniei manierelor mele, a acestor biete mâini ale mele, marcate şi chinuite de praful drumurilor pământului.

Astfel, aproape fără să ne dăm seama, vom avansa cu etape divine, solide şi viguroase, în care se savurează convingerea intimă că, alături de Domnul, sunt plăcute şi durerea, abnegaţia, suferinţele. Ce forţă, pentru un fiu al lui Dumnezeu, să se ştie atât de aproape de Tatăl său! De aceea, orice s-ar întâmpla, sunt ferm, sigur alături de tine, Doamne şi Tată al meu, care eşti stânca şi fortăreaţa mea²⁰.

Să nu ne lipsească în ziua noastră unele momente dedicate special întâlnirii cu Dumnezeu, în care să ridicăm spre el gândurile noastre, fără să fie nevoie să iasă de pe buzele noastre cuvinte, pentru că acestea cântă în inimă. Să dedicăm acestei norme de pietate un timp suficient; la oră fixă, dacă este posibil. Lângă tabernacol, însoţindu-l pe cel care a rămas din dragoste. Şi, dacă nu se poate altfel, oriunde în altă parte, pentru că Domnul nostru este în mod inefabil în sufletul nostru în har. Te sfătuiesc totuşi să mergi mereu, când e posibil, la capelă: şi subliniez că nu spun biserică, pentru a fi mai clar că nu este un loc în care să stai, cu emfază de ceremonie oficială, ci un loc în care îţi ridici mintea la cer în reculegere şi intimitate, cu convingerea că Isus Cristos te vede, te aude, te aşteaptă şi te veghează din tabernacol, unde este cu adevărat prezent, ascuns în speciile sacramentale.

Fiecare dintre voi, dacă vrea, poate găsi propriul făgaş, pentru această convorbire cu Dumnezeu. Nu îmi place să vorbesc despre metode, nici despre formule, pentru că niciodată nu mi-a plăcut ideea de a încorseta pe cineva: am încercat să îi încurajez pe toţi să se apropie de Domnul, respectând fiecare suflet aşa cum este, cu propriile sale caracteristici. Cereţi-i să pună proiectele sale în viaţa noastră: nu doar în minte, ci şi în adâncul inimii şi în toate activităţile noastre exterioare. Vă asigur că astfel vă veţi elibera de mare parte din neplăcerile şi din grijile egoismului, şi veţi simţi puterea de a extinde binele în jurul vostru. Câte contrarietăţi dispar când, interior, ne aşezăm cât mai aproape de acest Dumnezeu al nostru, care nu ne abandonează niciodată! Se reînnoieşte, cu diferite nuanţe, această dragoste a lui Isus pentru ai săi, pentru bolnavi, pentru paralitici. El ne întreabă: ce se întâmplă cu tine? Mi se întâmplă că... Şi, imediat, lumină sau, cel puţin, acceptare şi pace.

Invitându-te la aceste confidenţe adresate Învăţătorului, mă refer în special la dificultăţile tale personale, pentru că majoritatea obstacolelor pentru fericirea noastră se nasc dintr-o mândrie mai mult sau mai puţin ascunsă. Ne considerăm de o valoare excepţională, cu calităţi extraordinare; şi, când ceilalţi nu ne preţuiesc suficient, ne simţim umiliţi. Este o bună ocazie să ne îndreptăm spre rugăciune şi de a ne corecta, cu certitudinea că niciodată nu este prea târziu pentru a schimba traseul. Dar este foarte bine să începem această schimbare de traseu cât mai devreme.

În rugăciune, mândria, cu ajutorul harului, se poate transforma în umilinţă. Şi se revarsă adevărata bucurie în suflet, chiar şi atunci când încă mai vedem noroiul de pe aripi, noroiul slăbiciunile, care se usucă. Apoi, prin mortificare, va cădea acest noroi şi vom putea zbura mai sus, pentru că ne va fi favorabil vântul milei lui Dumnezeu.

Rugăciune vie

Mă voi scula acum şi voi cutreiera cetatea, străzile şi pieţele; şi voi căuta pe iubitul inimii mele³⁴... Şi nu doar cetatea: Voi cutreiera dintr-o parte în alta a lumii – în toate naţiile, în toate popoarele, pe cărări şi pe poteci – pentru a atinge pacea sufletului meu. Şi o descopăr în ocupaţiile zilnice, care nu sunt piedici pentru mine; care sunt – dimpotrivă – cale şi motiv pentru a iubi din ce în ce mai mult şi a mă uni din ce în ce mai mult cu Dumnezeu.

Şi când ne pândeşte – violentă – tentaţia descurajării, a împotrivirilor, a luptei, a supărării, a unei noi nopţi în suflet, ne pune psalmistul pe buze şi în minte acele cuvinte: Voi fi cu el în strâmtorare³⁵. Cât valorează, Isuse, în faţa crucii tale, a mea; în faţa rănilor tale, zgârieturile mele? Cât valorează, în faţa dragostei tale imense, pure şi infinite, această biată greutate pe care ai pus-o tu pe umerii mei? Şi inimile voastre, şi a mea, se umplu de o dorinţă nepotolită, mărturisindu-i – cu fapte – că murim de dragoste³⁶.

Se naşte o sete de Dumnezeu, o fervoare de a-i înţelege lacrimile; de a-i vedea surâsul, chipul... Cred că modul cel mai bun de a exprima aceste sentimente este să repetăm, cu Scriptura: Cum cerbul doreşte apa izvoarelor, aşa tânjeşte sufletul meu după tine, o Dumnezeul meu³⁷!. Iar sufletul înaintează pătruns în Dumnezeu, îndumnezeit: s-a făcut creştinul călător însetat, care îşi deschide gura pentru apele izvorului³⁸.

Viaţa obişnuită

Mă interesează să confirm din nou că nu mă refer la un mod extraordinar de a trăi creştineşte. Fiecare dintre noi să mediteze asupra a ceea ce Dumnezeu a făcut pentru el şi asupra modului în care a răspuns. Dacă suntem curajoşi în acest examen personal, vom percepe ceea ce încă ne lipseşte. Ieri m-am emoţionat, ascultând despre un catehumen japonez care îi învăţa catehismul pe alţii, care încă nu îl cunoşteau pe Cristos. Şi mi s-a făcut ruşine. Avem nevoie de mai multă credinţă, mai multă credinţă! Şi, odată cu credinţa, contemplaţia.

Revedeţi cu linişte acea atenţionare divină, care umple sufletul de nelinişte şi, în acelaşi timp, îi aduce savoare de fagure şi de miere: Redemi te, et vocavi te nomine tuo: meus es tu⁴⁰; Te-am răscumpărat, te-am chemat pe nume: eşti al meu! Să nu-i furăm lui Dumnezeu ceea ce este al său. Un Dumnezeu care ne-a iubit până la punctul de a muri pentru noi, ne-a ales din toată eternitatea, înainte de crearea lumii, ca să fim sfinţi în prezenţa sa⁴¹: şi care continuu ne aduce ocazii de purificare şi de dăruire.

Dacă am avea vreo îndoială, primim altă dovadă de pe buzele lui: Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am pus ca să mergeţi şi să daţi rod, iar rodul vostru să rămână, rodul lucrării voastre de suflete contemplative⁴².

Aşadar, credinţă, credinţă supranaturală. Când credinţa slăbeşte, omul tinde să şi-l imagineze pe Dumnezeu ca şi cum ar fi departe, fără să se preocupe de fiii săi. Se gândesc la religie ca la ceva juxtapus, pentru când nu mai rămâne altă scăpare; aşteaptă, fără niciun fundament, manifestări spectaculoase, succese insolite. Când credinţa vibrează în suflet, se descoperă, în schimb, că paşii creştinului nu se separă de viaţa omenească zilnică şi obişnuită. Şi că această sfinţenie mare, pe care Dumnezeu ne-o cere, este cuprinsă aici şi acum, în lucrurile mărunte ale fiecărei zile.