Lista numerelor

Vă amintiţi parabola bunului samaritean? Un om a rămas căzut pe drum, rănit de hoţii care i-au furat şi ultima centimă. Au trecut pe acolo un preot al legii vechi şi, puţin după aceea, un levit; cei doi şi-au continuat drumul, fără să le pese. Dar un drumeţ samaritean, când ajunse la el şi-l văzu, i se făcu milă. Se apropie de el şi îi legă rănile, turnând ulei şi vin pe ele; îl urcă pe animalul său, îl duse la un han şi-i purtă de grijă⁶. Gândiţi-vă că acesta nu este un exemplu pe care Domnul îl dă doar pentru câteva suflete alese, pentru că imediat a adăugat, răspunzându-i celui care îl întrebase – fiecăruia dintre noi – : Du-te de fă şi tu la fel⁷.

Prin urmare, când în viaţa noastră personală sau în a altora observăm ceva ce nu merge, ceva care are nevoie de ajutorul spiritual şi uman pe care putem şi trebuie să îl dăm noi, fiii lui Dumnezeu, o manifestare clară de prudenţă ar fi oferirea remediului oportun, în profunzime, cu caritate şi cu forţă, cu sinceritate. Nu încap inhibiţiile. Este greşit să gândim că, cu omisiuni sau cu întârzieri, se rezolvă problemele.

Prudenţa cere ca, de fiecare dată când situaţia o cere, să se folosească medicamentul, fără paleative, după ce se descoperă rana infectată. La observarea celor mai mici simptome ale răului, fiţi sensibili, sinceri, atât când trebuie să vindecaţi, cât şi atunci când trebuie să primiţi acest ajutor. În aceste cazuri, trebuie să i se permită celui care se află în situaţia de a vindeca în numele lui Dumnezeu, să apese de departe, apoi din ce în ce mai de aproape, până când iese tot puroiul, astfel încât focarul de infecţie rămâne curat. În primul rând trebuie să procedăm aşa cu noi înşine şi cu aceia pe care, din dreptate sau din caritate, avem obligaţia de a-i ajuta, într-un mod special mă rog pentru părinţi, şi pentru cei care se dedică unor misiuni de formare şi de învăţare.

Et viam Dei in veritate doces¹³; a învăţa, a învăţa, a învăţa: a arăta căile Domnului în conformitate cu purul adevăr. Nu trebuie să te temi că alţii vor vedea defectele tale personale, ale tale şi ale mele; eu am o dorinţă mare de a le face publice, povestind lupta mea personală, râvna mea de a corecta una sau alta în lupta mea de a-i fi loial Domnului. Efortul de a smulge şi de a învinge aceste mizerii va fi deja un mod de a arăta căile divine: în primul rând, şi în pofida erorilor noastre vizibile, cu mărturia vieţii noastre; apoi, cu doctrina, ca Domnul nostru, care coepit facere et docere¹⁴, a început cu lucrările, iar mai târziu s-a dedicat predicării.

După ce v-am confirmat că acest preot vă iubeşte mult şi că Tatăl din cer vă iubeşte şi mai mult, pentru că este infinit de bun, infinit de Tată; după ce vă v-am arătat că nu pot să vă reproşez nimic, consider că trebuie să vă ajut să îl iubiţi pe Cristos şi să iubiţi Biserica, turma lui, pentru că cred că sub acest aspect nu mă depăşiţi; vă luaţi la întrecere cu mine, dar nu mă depăşiţi. Când semnalez vreo eroare în predica mea sau în discuţiile personale cu fiecare, nu o fac ca să provoc suferinţă; mă conduce exclusiv râvna de a ne face să îl iubim mai mult pe Domnul. Şi, insistând asupra necesităţii de a practica virtuţile, nu pierd din vedere că şi pe mine mă constrânge această necesitate.

Să-l însoţim pe Cristos în acest pescuit divin. Isus este lângă lacul Genezaret şi oamenii se înghesuie în jurul lui, dornici să asculte cuvântul lui Dumnezeu¹⁰. La fel ca azi! Nu vedeţi? Doresc să audă mesajul lui Dumnezeu, deşi, în exterior, ascund acest lucru. Poate unii au uitat doctrina lui Cristos; alţii – fără a fi vina lor – nu au învăţat-o niciodată, şi cred despre religie că este ceva ciudat. Dar convingeţi-vă de o realitate mereu actuală: vine totdeauna un moment în care sufletul nu mai poate, nu îi ajung explicaţiile obişnuite, nu îl satisfac minciunile falşilor profeţi. Şi, deşi nu o recunosc atunci, aceste persoane sunt dornice să îşi potolească neliniştea privind învăţătura Domnului.

Să-l lăsăm pe sfântul Luca să povestească: El văzu două bărci oprite pe malul lacului; pescarii, coborâţi din ele, spălau plasele. Se urcă atunci în una dintre bărci, aceea a lui Simon, şi-l rugă să se îndepărteze puţin de ţărm. Se aşeză şi din barcă învăţa mulţimile¹¹. Când şi-a terminat cateheza, i-a poruncit lui Simon: Înaintează în larg şi aruncaţi-vă plasele la pescuit¹². Este Cristos stăpânul bărcii; este el cel care pregăteşte pescuitul: pentru aceasta a venit în lume, pentru a avea grijă ca fraţii lui să găsească drumul măririi şi iubirii pentru Tată. Apostolatul creştin nu l-am inventat noi. Noi, oamenii, uneori îi punem piedici: cu neîndemânarea noastră, cu lipsa noastră de credinţă.