Lista numerelor

Nu este prudent cel care nu greşeşte niciodată, ci acela care ştie să îşi corecteze erorile. Este prudent pentru că preferă să nu ochească de douăzeci de ori, înainte de a se lăsa purtat de un absenteism comod. Nu lucrează cu o viteză nebunească sau cu o temeritate absurdă, dar îşi asumă riscul deciziilor sale şi nu renunţă să obţină binele, de teamă că nu va reuşi. În viaţa noastră, întâlnim colegi ponderaţi, care nu se înflăcărează înclinând balanţa în partea care le convine. În aceste persoane, aproape instinctiv, avem încredere; pentru că, fără înfumurare şi fără surle şi trâmbiţe, procedează totdeauna bine, cu dreptate.

Această virtute cardinală pornită din inimă este indispensabilă la un creştin; dar obiectivele finale ale prudenţei nu sunt concordia socială sau împăcarea pentru a nu provoca fricţiuni. Motivul fundamental este îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu, care ne vrea simpli, dar nu puerili; prieteni ai adevărului, dar niciodată aiuriţi sau superficiali. O inimă pricepută dobândeşte ştiinţa¹⁷; iar această ştiinţă este cea a iubirii lui Dumnezeu, cunoaşterea definitivă, cea care ne poate salva, aducând tuturor creaturilor roadele păcii şi ale înţelegerii şi, pentru fiecare suflet, viaţa eternă.

Continuă scena din evanghelie: şi au trimis discipolii lor – ai fariseilor – cu irodienii, să-i zică: Învăţătorule⁴. Iată cu ce şiretenie îi spun Învăţătorule; se prefac că îi sunt admiratori şi prieteni, îi acordă un tratament care este rezervat autorităţii de la care se aşteaptă să se primească o învăţătură. Magister, scimus quia verax es⁵, ştim că eşti sincer... ce viclenie infamă! Aţi văzut o duplicitate mai mare? Mergeţi prin această lume cu grijă. Să nu fiţi circumspecţi, neîncrezători; cu toate acestea, trebuie să simţiţi pe umerii voştri – amintiţi-vă acea imagine a bunului păstor care apare în catacombe – greutatea acestei oi, care nu este un singur suflet, ci Biserica întreagă, omenirea întreagă.

Acceptând cu generozitate această responsabilitate, fiţi îndrăzneţi şi fiţi prudenţi pentru a apăra şi proclama drepturile lui Dumnezeu. Şi atunci, datorită integrităţii comportamentului vostru, mulţi vă vor considera şi vă vor numi învăţători, fără ca voi să pretindeţi acest lucru: nu căutăm gloria pământească. Dar să nu vă miraţi dacă, între atâţia care se apropie de voi, se insinuează cei care se prefac doar că vă admiră. Întipăriţi-vă în suflete ceea ce m-aţi auzit spunând de repetate ori: nici calomniile, nici şoaptele, nici respectul omenesc, nici preocupare pentru ce vor spune alţii, şi cu atât mai puţin laudele ipocrite, nu trebuie să ne împiedice niciodată să ne facem datoria.

Respectul omenesc

Să nu vă oprească niciun motiv ipocrit: administraţi medicamentul pur. Dar lucraţi cu blândeţe maternă, cu delicateţea infinită a mamelor noastre, când ne vindecau rănile mari sau mici din jocurile sau căzăturile noastre de copii. Când trebuie să se aştepte câteva ore, se aşteaptă; niciodată mai mult timp decât este necesar, pentru că altă atitudine ar antrena comoditate, laşitate, lucruri foarte diferite de prudenţă. Respingeţi toţi, şi mai ales cei care vă asumaţi sarcina formării altora, frica de a dezinfecta rana.

Este posibil ca vreunul să şoptească viclean la urechea celor care trebuie să vindece, şi nu se hotărăsc sau nu doresc să îşi asume misiunea lor: Învăţătorule, ştim că eşti sincer⁸.... Nu toleraţi ironicul elogiu: cei care nu se străduiesc să ducă până la capăt cu vrednicie sarcina lor nu sunt învăţători, pentru că nu arată drumul autentic; nici nu sunt sinceri, întrucât cu falsa lor prudenţă iau drept o exagerare sau dispreţuiesc normele clare, de mii de ori verificate, de comportament corect, de vârstă, de ştiinţa bunei guvernări, de cunoaşterea slăbiciunii omeneşti şi de dragoste faţă de fiecare oaie, care ne îndeamnă să vorbim, să intervenim, să arătăm interes.

Pe falşii învăţători îi domină teama de a se descoperi adevărul întreg; îi înspăimântă simpla idee – sau obligaţie – de a recurge la antidotul dureros în anumite circumstanţe. Într-o asemenea atitudine – să fiţi convinşi – nu există prudenţă, nici pietate, nici chibzuinţă; această atitudine reflectă lipsă de îndrăzneală, lipsă de responsabilitate, nesăbuinţă, neghiobie. Sunt aceiaşi care, după aceea, cuprinşi de panică din cauza dezastrului, pretind că stăvilesc răul, atunci când este deja târziu. Nu îşi amintesc că virtutea prudenţei cere să se culeagă şi să se transmită la timp sfatul ponderat al maturităţii, al experienţei verificate, al privirii curate, al limbii fără piedici.

Să urmărim relatarea după sfântul Matei: Ştim că eşti sincer, că înveţi cu adevărat calea spre Dumnezeu⁹ . Niciodată nu voi înceta să fiu uimit în faţa acestui cinism. Sunt conduşi de intenţia de a răstălmăci cuvintele lui Isus Domnul nostru, de a-l prinde descoperit şi, în loc să spună deschis ceea ce ei considerau că ar fi o problemă fără soluţie, încearcă să îl năucească pe Învăţător cu laude care ar trebui să iasă doar de pe buze credincioase, din inimi drepte. Mă opresc dinadins asupra acestor nuanţe, ca să învăţăm să nu fim suspicioşi, ci prudenţi; să nu acceptăm frauda prefăcătoriei, chiar dacă apare acoperită de fraze sau de gesturi care, în sine, corespund realităţii, aşa cum se întâmplă în pasajul asupra căruia medităm. Tu nu faci diferenţe, îi spun. Tu ai venit pentru toţi oamenii. Pe tine nimic nu te opreşte să proclami adevărul şi să înveţi binele¹⁰.

Repet: prudenţi, da; circumspecţi, nu. Acordaţi cea mai absolută încredere tuturor, fiţi foarte nobili. Pentru mine, valorează mai mult cuvântul unui creştin, al unui om loial – am încredere totală în fiecare –, decât semnătura autentificată a o sută de notari, deşi uneori am fost înşelat urmând acest criteriu. Prefer să mă expun situaţiei în care cineva lipsit de scrupule abuzează de această încredere, înainte să privez pe cineva de creditul pe care îl merită ca persoană şi ca fiu al lui Dumnezeu. Vă asigur că niciodată nu m-au dezamăgit rezultatele acestui mod de a proceda.