Nu este prudent cel care nu greşeşte niciodată, ci acela care ştie să îşi corecteze erorile. Este prudent pentru că preferă să nu ochească de douăzeci de ori, înainte de a se lăsa purtat de un absenteism comod. Nu lucrează cu o viteză nebunească sau cu o temeritate absurdă, dar îşi asumă riscul deciziilor sale şi nu renunţă să obţină binele, de teamă că nu va reuşi. În viaţa noastră, întâlnim colegi ponderaţi, care nu se înflăcărează înclinând balanţa în partea care le convine. În aceste persoane, aproape instinctiv, avem încredere; pentru că, fără înfumurare şi fără surle şi trâmbiţe, procedează totdeauna bine, cu dreptate.

Această virtute cardinală pornită din inimă este indispensabilă la un creştin; dar obiectivele finale ale prudenţei nu sunt concordia socială sau împăcarea pentru a nu provoca fricţiuni. Motivul fundamental este îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu, care ne vrea simpli, dar nu puerili; prieteni ai adevărului, dar niciodată aiuriţi sau superficiali. O inimă pricepută dobândeşte ştiinţa¹⁷; iar această ştiinţă este cea a iubirii lui Dumnezeu, cunoaşterea definitivă, cea care ne poate salva, aducând tuturor creaturilor roadele păcii şi ale înţelegerii şi, pentru fiecare suflet, viaţa eternă.