Nu aş putea să stabilesc care este principala virtute omenească: depinde de punctul de vedere din care se priveşte. În plus, întrebarea este irelevantă, pentru că nu este vorba despre a practica una sau mai multe virtuţi: este necesar să se lupte pentru a se dobândi şi practica toate. Fiecare se înlănţuie cu celelalte şi, astfel, strădania de a fi sinceri ne face drepţi, veseli, prudenţi, senini.

Nu reuşesc să mă convingă nici aceste modalităţi de a gândi, care fac distincţie între virtuţile personale şi virtuţile sociale. Nu există vreo virtute care ar putea facilita egoismul; fiecare are drept rezultat în mod necesar binele sufletului nostru şi al sufletelor celor care ne înconjoară. Oamenii toţi, şi toţi fii ai lui Dumnezeu, nu putem concepe viaţa noastră drept pregătirea plină de râvnă a unui curriculum, a unei cariere strălucite. Toţi trebuie să ne simţim solidari şi, prin har, suntem uniţi prin legăturile supranaturale ale comuniunii sfinţilor.

În acelaşi timp, trebuie să luăm în consideraţie faptul că decizia şi responsabilitatea ţin de libertatea personală a fiecăruia şi, de aceea, virtuţile sunt, de asemenea, în mod radical personale, ale persoanei. Fără îndoială, în această bătălie a dragostei, nimeni nu luptă singur – nimeni nu este un vers liber, obişnuiesc să repet – : într-un fel sau altul, ne ajutăm sau ne dăunăm. Toţi suntem verigi ale aceluiaşi lanţ. Cereţi acum împreună cu mine, lui Dumnezeu, Domnul nostru, ca acest lanţ să ne ancoreze în inima lui, până când va veni ziua să-l contemplăm faţă în faţă în cer pentru totdeauna.

Tărie, seninătate, răbdare, mărinimie