Virtuţile omeneşti

Povesteşte sfântul Luca, în capitolul al şaptelea: Şi unul dintre farisei a rugat pe Isus să mănânce la el. Intrând în casa fariseului, el s-a aşezat la masă¹. Vine atunci o femeie din oraş, cunoscută ca păcătoasă, şi se apropie ca să-i spele picioarele lui Isus, care, potrivit obiceiului epocii, mânca stând rezemat. Lacrimile sunt apa acestui mişcător spălat; ştergarul care usucă este părul. Cu parfumul adus într-un vas scump de alabastru, unge picioarele Învăţătorului. Şi le sărută.

Fariseul nu vede asta cu ochi buni. Nu poate înţelege că Isus adăposteşte atâta milă în inima lui. Omul acesta – se gândeşte el –, dacă ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceea care se atinge de el². Isus îi citeşte gândurile şi îl lămureşte: Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi nu mi-ai dat apă pentru picioarele mele; dar ea mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei şi mi le-a şters cu părul capului ei. Tu nu mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-mi sărute picioarele. Capul nu mi l-ai uns cu untdelemn, dar ea mi-a uns picioarele cu parfum. De aceea îţi spun: Păcatele ei cele multe sunt iertate, căci a iubit mult³.

Nu putem să ne oprim acum asupra minunilor divine ale inimii milostive a Domnului nostru. O să ne concentrăm asupra altui aspect al acestei scene: cât de mult îi lipsesc lui Isus toate aceste detalii ale politeţii şi delicateţii omeneşti pe care fariseul nu a fost în stare să le manifeste. Cristos este perfectus Deus, perfectus homo⁴, Dumnezeu, a doua persoană din Sfânta Treime, şi om perfect. Aduce salvarea, şi nu distrugerea naturii; şi învăţăm de la el că nu este creştineşte să ne purtăm rău cu omul, creatura lui Dumnezeu, făcut după chipul şi asemănarea sa⁵.

Virtuţi omeneşti

O anumită mentalitate laicistă şi alte modalităţi de gândire pe care le putem numi pietiste au în comun faptul că nu consideră creştinul un om întreg şi deplin. După cei dintâi, exigenţele evangheliei ar înăbuşi calităţile umane; după ceilalţi, natura umană decăzută ar pune în pericol puritatea credinţei. Rezultatul este acelaşi: necunoaşterea profunzimii întrupării lui Cristos, ignorarea faptului că cuvântul a devenit trup, om, şi a locuit printre noi⁶.

Experienţa mea de om, de creştin şi de preot îmi arată exact contrariul: nu există inimă, oricât ar fi de scufundată în păcat, care să nu ascundă, ca jarul în cenuşă, o umbră de nobleţe. Şi când am bătut la poarta acestor inimi, unul câte unul şi cu cuvântul lui Cristos, au răspuns totdeauna.

În această lume, mulţi nu-l întâlnesc pe Dumnezeu; sunt creaturi care poate nu au avut ocazia să asculte cuvântul divin sau care l-au uitat. Dar înclinaţiile lor omeneşti sunt sincere, leale, pline de compasiune, onorabile. Iar eu îndrăznesc să afirm că acela care reuneşte aceste condiţii este pe punctul de a fi generos cu Dumnezeu, pentru că virtuţile omeneşti alcătuiesc fundamentul celor supranaturale.

Este adevărat că nu este de ajuns această capacitate personală; nimeni nu se mântuieşte fără harul lui Cristos. Dar dacă individul conservă şi cultivă un principiu de rectitudine, Domnul îi va netezi calea; şi va putea să fie sfânt, pentru că a trăit ca un om de bine.

Aţi observat, poate, alte cazuri, într-un anumit sens opuse: atâţia oameni care îşi spun creştini – pentru că au fost botezaţi şi primesc şi alte sacramente –, dar care se arată neloiali, mincinoşi, nesinceri, mândri... Şi cad dintr-o lovitură. Par stele care strălucesc un moment pe cer şi, imediat, cad fără întoarcere.

Dacă acceptăm responsabilitatea noastră de fii ai săi, Dumnezeu ne vrea foarte umani. Capul să atingă cerul, dar tălpile să păşească sigure pe pământ. Preţul pentru a trăi creştineşte nu este să încetezi de a fi om sau de a abdica de la efortul de a dobândi aceste virtuţi pe care unii le au, chiar dacă nu îl cunosc pe Cristos. Preţul fiecărui creştin este sângele răscumpărător al Domnului nostru, care ne vrea – insist – foarte umani şi foarte divini, cu strădania zilnică de a-l imita pe el, care este perfectus Deus, perfectus homo.

Nu aş putea să stabilesc care este principala virtute omenească: depinde de punctul de vedere din care se priveşte. În plus, întrebarea este irelevantă, pentru că nu este vorba despre a practica una sau mai multe virtuţi: este necesar să se lupte pentru a se dobândi şi practica toate. Fiecare se înlănţuie cu celelalte şi, astfel, strădania de a fi sinceri ne face drepţi, veseli, prudenţi, senini.

Nu reuşesc să mă convingă nici aceste modalităţi de a gândi, care fac distincţie între virtuţile personale şi virtuţile sociale. Nu există vreo virtute care ar putea facilita egoismul; fiecare are drept rezultat în mod necesar binele sufletului nostru şi al sufletelor celor care ne înconjoară. Oamenii toţi, şi toţi fii ai lui Dumnezeu, nu putem concepe viaţa noastră drept pregătirea plină de râvnă a unui curriculum, a unei cariere strălucite. Toţi trebuie să ne simţim solidari şi, prin har, suntem uniţi prin legăturile supranaturale ale comuniunii sfinţilor.

În acelaşi timp, trebuie să luăm în consideraţie faptul că decizia şi responsabilitatea ţin de libertatea personală a fiecăruia şi, de aceea, virtuţile sunt, de asemenea, în mod radical personale, ale persoanei. Fără îndoială, în această bătălie a dragostei, nimeni nu luptă singur – nimeni nu este un vers liber, obişnuiesc să repet – : într-un fel sau altul, ne ajutăm sau ne dăunăm. Toţi suntem verigi ale aceluiaşi lanţ. Cereţi acum împreună cu mine, lui Dumnezeu, Domnul nostru, ca acest lanţ să ne ancoreze în inima lui, până când va veni ziua să-l contemplăm faţă în faţă în cer pentru totdeauna.

Tărie, seninătate, răbdare, mărinimie

Să privim câteva dintre aceste virtuţi omeneşti. În timp ce eu vorbesc, voi, la rândul vostru, să menţineţi dialogul cu Domnul nostru, rugându-l să ne ajute pe toţi, să ne încurajeze să aprofundăm azi misterul întrupării sale, pentru ca şi noi, în trupul nostru, să ştim să fim între oameni mărturie vie a celui care a venit să ne mântuiască.

Drumul creştinului, al oricărui om, nu este uşor. Cu siguranţă, în anumite perioade, pare că totul se îndeplineşte după previziunile noastre; dar asta, de obicei, durează puţin. A trăi înseamnă a te confrunta cu dificultăţi, a simţi în inimă bucurii şi amărăciuni; şi în această forjă omul poate dobândi forţă, răbdare, mărinimie, seninătate.

Este tare cel care perseverează în îndeplinirea a ceea ce înţelege că trebuie să facă, potrivit conştiinţei sale; cel care nu cântăreşte valoarea unei sarcini exclusiv prin beneficiile pe care le primeşte, ci prin serviciul pe care îl face celorlalţi. Cel puternic, uneori, suferă, dar rezistă; plânge, poate, dar îşi bea lacrimile. Când contradicţia apare, nu se îndoieşte. Amintiţi-vă exemplul despre care ne povesteşte Cartea Macabeilor; acel bătrân, Eleazar, care preferă să moară decât să încalce legea lui Dumnezeu. Pentru aceea, bărbăteşte acum, dându-mi viaţa, mă voi arăta vrednic de bătrâneţe. Şi celor tineri pildă vitejească le voi lăsa, ca degrabă şi cu bărbăţie să moară pentru cinstitele şi sfintele legi⁷.

Cel care ştie să fie tare nu se mişcă de grabă ca să culeagă rodul virtuţii sale; este răbdător, tăria ne conduce la savurarea acestei virtuţi omeneşti şi divine a răbdării. Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Lc 21, 19). Stăpânirea sufletului stă în răbdarea care, de fapt, este rădăcina şi paznicul tuturor virtuţilor. Noi ne stăpânim sufletul prin răbdare pentru că, învăţând să ne stăpânim pe noi înşine, începem să stăpânim ceea ce suntem⁸. Şi este această răbdare cea care ne impulsionează să fim înţelegători cu ceilalţi, convinşi de faptul că sufletele, ca şi vinul bun, se îmbunătăţesc cu timpul.

Tari şi răbdători: senini. Dar nu cu seninătatea celui care cumpără propria linişte cu preţul dezinteresului faţă de fraţii săi sau de marea sarcină, care ne revine tuturor, de a răspândi fără limite binele în lumea întreagă. Senini pentru că totdeauna există iertare, pentru că totul îşi găseşte leac, mai puţin moartea şi, pentru fiii lui Dumnezeu, moartea înseamnă viaţă. Senini, chiar dacă este doar pentru a putea acţiona cu inteligenţă: cel care îşi păstrează calmul este în stare să gândească, să studieze argumentele pro şi contra, să examineze judicios rezultatele acţiunilor prevăzute. Iar apoi, liniştit, intervine cu hotărâre.

Enumerăm rapid câteva virtuţi omeneşti. Ştiu că, în rugăciunea voastră către Domnul, vor înflori multe altele. Aş vrea să mă opresc acum, câteva momente, asupra unei calităţi minunate: mărinimia.

Mărinimia: suflet mare, suflet larg în care încap multe. Este forţa care ne face să ieşim din noi înşine, pentru a ne pregăti să întreprindem lucrări valoroase, în beneficiul tuturor. Nu se cuibăreşte micimea în mărinimie; nu îşi au locul avariţia, nici calculul egoist, nici vicleşugul interesat. Persoana mărinimoasă îşi dedică fără rezerve forţele pentru ceea ce merită; de aceea, este capabilă să se dăruiască pe sine. Nu se mulţumeşte să dea: se dă. Şi reuşeşte să înţeleagă atunci cel mai mare exemplu de mărinimie: să se dăruiască lui Dumnezeu.

Hărnicie, sârguinţă

Sunt două virtuţi omeneşti – hărnicia şi sârguinţa –, care se contopesc într-una singură: în strădania de a valorifica talanţii pe care fiecare i-a primit de la Dumnezeu. Sunt virtuţi pentru că ne îndeamnă să ducem lucrurile la bun sfârşit. Pentru că munca – predic acest lucru din 1928 – nu este un blestem, nici o pedeapsă pentru păcat. Geneza vorbeşte despre această realitate, înainte ca Adam să se fi revoltat împotriva lui Dumnezeu⁹. În planurile Domnului, omul ar fi trebuit să muncească mereu, colaborând astfel la imensa misiune a creaţiei.

Cel care este harnic profită de timp, care nu este doar aur, este mărirea lui Dumnezeu! Face ceea ce trebuie şi este prezent în ceea ce face, nu din rutină, nici pentru a-şi ocupa orele, ci ca rod al unei reflecţii atente şi cumpătate. De aceea este sârguincios. Folosirea sinonimului acestui cuvânt – diligent – ne evocă originea sa latină. Diligent vine de la verbul diligo, care înseamnă a iubi, a aprecia, a alege ca rod al unei atenţii grijulii. Nu este diligent, sârguincios, cel care se grăbeşte, ci acela care lucrează cu dragoste, cu măiestrie.

Domnul nostru, om perfect, a ales o muncă manuală, pe care a realizat-o cu delicateţe şi din adâncul inimii aproape în toţi anii pe care i-a petrecut pe pământ. Şi-a exercitat ocupaţia de meşteşugar între ceilalţi locuitori din satul lui, iar acel lucru omenesc şi divin ne-a demonstrat clar că activitatea obişnuită nu este un detaliu cu mică importanţă, ci axul sfinţirii noastre, ocazie continuă de a ne întâlni cu Dumnezeu şi de a-l preamări şi a-l glorifica cu lucrarea inteligenţei noastre sau a mâinilor noastre.

Sinceritate şi dreptate

Virtuţile omeneşti cer de la noi un efort continuu, pentru că nu este uşor să rămâi de-a lungul timpului credincios în faţa situaţiilor care par să pună în pericol propria siguranţă. Să ne uităm la faţeta curată a sincerităţii: a căzut oare în desuetudine? A triumfat definitiv comportamentul care acceptă compromisul, îndulcitul pilulei şi ridicarea pietrei? Oamenii se tem de adevăr. De aceea, se recurge la un expedient meschin: se afirmă că nimeni nu trăieşte şi nu spune adevărul, că toţi recurg la prefăcătorie şi la minciună.

Din fericire, nu este aşa. Există multe persoane – creştini şi necreştini – hotărâte să-şi sacrifice succesele şi faima în favoarea adevărului, care nu se agită, alergând continuu, pentru un loc mai călduţ sub soare. Sunt aceiaşi oameni care, pentru că iubesc sinceritatea, ştiu să se corecteze când descoperă că s-au înşelat. Nu se corectează cel care începe minţind, cel care a transformat adevărul doar într-un cuvânt răsunător pentru a-şi ascunde abdicările de la principii, slăbiciunile.

Dacă suntem sinceri, vom fi drepţi. Nu voi obosi niciodată să vorbesc despre dreptate, dar aici putem schiţa doar câteva trăsături, fără să pierdem din vedere care este finalitatea tuturor acestor reflecţii: edificarea unei vieţi interioare reale şi autentice pe temeliile profunde ale virtuţilor omeneşti. Dreptatea înseamnă a da fiecăruia ceea ce este al său; dar eu aş adăuga că asta nu ajunge. Oricât de mult ar merita cineva, trebuie să i se dea mai mult, pentru că fiecare suflet este o capodoperă a lui Dumnezeu.

Cea mai bună caritate constă în depăşirea cu generozitate a dreptăţii; caritate care de obicei trece neobservată, dar care este fecundă în cer şi pe pământ. Este o greşeală să ne gândim că expresiile cale de mijloc sau măsură justă, ca o caracteristică a virtuţilor morale, înseamnă mediocritate: ceva de genul jumătate din ceea ce se poate realiza. Această medie între exces şi lipsă este o culme, un punct de apogeu: cel mai bun pe care prudenţa îl arată. Pe de altă parte, pentru virtuţile teologale nu se admite echilibrul: nu se poate crede, spera sau iubi prea mult. Iar această dragoste fără limite faţă de Dumnezeu se revarsă asupra celor care ne înconjoară, într-o abundenţă de generozitate, de înţelegere, de caritate.

Roadele cumpătării

Cumpătarea înseamnă stăpânire de sine. Nu tot ceea ce experimentăm în trup şi în suflet trebuie să se manifeste fără frâu. Nu tot ceea ce se poate face trebuie făcut. Este mai comod să te laşi purtat de impulsuri care sunt numite naturale; dar la capătul acestui drum se găseşte tristeţea, izolarea în propria mizerie.

Unii nu vor să nege nimic stomacului, ochilor, mâinilor; nu vor să îl asculte pe cel care îi sfătuieşte să trăiască o viaţă curată. Capacitatea de a procrea – care este o realitate nobilă, participare la puterea creatoare a lui Dumnezeu – o folosesc dezordonat, ca pe un instrument în slujba egoismului.

Dar nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre necurăţie. Vreau să mă opresc asupra roadelor cumpătării, vreau să îl văd pe omul cu adevărat om, care nu este ataşat de lucrurile care strălucesc fără să aibă valoare, ca flecuşteţele pe care le adună coţofana. Acest om ştie să deosebească lucrurile care îi fac rău sufletului şi îşi dă seama că sacrificiul este doar aparent: pentru că trăind astfel – cu sacrificiu – se eliberează de multe servitudini şi reuşeşte, în profunzimea inimii sale, să se bucure de întreaga dragoste a lui Dumnezeu.

Viaţa îşi recapătă atunci nuanţele pe care lipsa de cumpătare le acoperă: omul este în stare să se preocupe de ceilalţi, să împartă ceea ce este al său cu toţi, să se dedice sarcinilor mari. Cumpătarea face sufletul sobru, modest, înţelegător; îi dă o modestie naturală care este totdeauna atrăgătoare, pentru că se observă în comportament stăpânirea de sine a inteligenţei. Cumpătarea nu înseamnă limitare, ci măreţie. Este mult mai multă privaţiune în desfrâu, în care sufletul abdică de la sine însuşi, pentru a-l sluji pe primul care îi zornăie la urechi câţiva arginţi.

Înţelepciunea inimii

Cel ce este înţelept se cheamă priceput¹⁰, se spune în Cartea Proverbelor lui Solomon. Nu vom înţelege ce înseamnă prudenţa dacă o concepem ca laşitate şi lipsă de îndrăzneală. Prudenţa se manifestă în înclinaţia de a acţiona bine: de a clarifica obiectivul şi de a căuta mijloacele cele mai convenabile de a-l atinge.

Dar prudenţa nu este o valoare supremă. Trebuie să ne întrebăm tot timpul: prudenţă, pentru ce? Pentru că există o falsă prudenţă – pe care ar trebui să o numim mai bine viclenie – care este în slujba egoismului, care profită de mijloacele cele mai bune pentru a atinge obiective strâmbe. A te folosi atunci de multă perspicacitate nu face decât să agraveze predispoziţia rea şi să facă meritat acel reproş pe care sfântul Augustin l-a formulat, predicând poporului: Pretinzi să îndoi inima lui Dumnezeu, care este tot timpul dreaptă, ca să se potrivească perversităţii inimii tale¹¹? Aceasta este falsa prudenţă a celui care crede că îi ajung propriile forţe pentru a se justifica. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi¹², spune sfântul Paul, căci este scris: Pierde-voi înţelepciunea celor înţelepţi şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o¹³

Sfântul Toma indică trei acte ale acestui bun obicei al inteligenţei: a cere sfatul, a judeca drept şi a decide¹⁴. Primul pas al prudenţei este recunoaşterea propriei limitări: virtutea umilinţei. A admite, în anumite chestiuni, că nu putem ajunge la toate, că nu putem prevedea, în atâtea cazuri, circumstanţe pe care este important să nu le pierdem din vedere în momentul judecării. De aceea, mergem la un consilier; dar nu la unul oarecare, ci la unul priceput şi animat de aceleaşi dorinţe sincere ca ale noastre de a-l iubi pe Dumnezeu, de a-l urma cu fidelitate. Nu este suficient să cerem o părere; trebuie să ne îndreptăm spre cine poate să ne-o dea dezinteresat şi just.

Apoi, este necesar să judecăm, pentru că prudenţa cere de obicei o hotărâre promptă, oportună. Dacă uneori este prudent să amânăm decizia până când avem toate elementele pentru a judeca, alteori ar fi o imprudenţă să nu începem să îndeplinim, cât mai curând, ceea ce vedem că trebuie făcut; în special când este în joc binele celorlalţi.

Această înţelepciune a inimii, această prudenţă, nu se va transforma niciodată în acea prudenţă a cărnii la care se referă sfântul Paul¹⁵: cea a acelora care au inteligenţă, dar fac astfel încât să nu o folosească pentru a-l descoperi şi a-l iubi pe Dumnezeu. Adevărata prudenţă este cea care rămâne atentă la aluziile lui Dumnezeu şi, în această ascultare vigilentă, primeşte în suflet promisiunile şi realităţile mântuirii: Te slăvesc pe tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor¹⁶.

Înţelepciunea inimii călăuzeşte şi dirijează alte multe virtuţi. Prin prudenţă, omul este îndrăzneţ, fără a fi nechibzuit; nu îşi cruţă, din raţiuni ascunse de comoditate, efortul necesar pentru a trăi pe deplin după planurile Domnului. Cumpătarea celui prudent nu este insensibilitate, nici mizantropie; dreptatea lui nu este duritate; răbdarea lui nu este servilism.

Nu este prudent cel care nu greşeşte niciodată, ci acela care ştie să îşi corecteze erorile. Este prudent pentru că preferă să nu ochească de douăzeci de ori, înainte de a se lăsa purtat de un absenteism comod. Nu lucrează cu o viteză nebunească sau cu o temeritate absurdă, dar îşi asumă riscul deciziilor sale şi nu renunţă să obţină binele, de teamă că nu va reuşi. În viaţa noastră, întâlnim colegi ponderaţi, care nu se înflăcărează înclinând balanţa în partea care le convine. În aceste persoane, aproape instinctiv, avem încredere; pentru că, fără înfumurare şi fără surle şi trâmbiţe, procedează totdeauna bine, cu dreptate.

Această virtute cardinală pornită din inimă este indispensabilă la un creştin; dar obiectivele finale ale prudenţei nu sunt concordia socială sau împăcarea pentru a nu provoca fricţiuni. Motivul fundamental este îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu, care ne vrea simpli, dar nu puerili; prieteni ai adevărului, dar niciodată aiuriţi sau superficiali. O inimă pricepută dobândeşte ştiinţa¹⁷; iar această ştiinţă este cea a iubirii lui Dumnezeu, cunoaşterea definitivă, cea care ne poate salva, aducând tuturor creaturilor roadele păcii şi ale înţelegerii şi, pentru fiecare suflet, viaţa eternă.

Un drum obişnuit

Am vorbit despre virtuţile omeneşti. Şi poate vreunul dintre voi ar putea să se întrebe: dar a te comporta astfel nu presupune a te izola de mediul normal, nu este ceva străin lumii de toate zilele? Nu. Nicăieri nu scrie că acela care-i creştin trebuie să fie un personaj străin de lume. Domnul nostru Isus Cristos, cu fapte şi cu cuvinte, a făcut elogiul altei virtuţi omeneşti care mi-e în mod special dragă: naturaleţea, simplitatea.

Să ne amintim cum vine Domnul nostru în lume: ca toţi oamenii. Îşi petrece copilăria şi tinereţea într-un sat din Palestina, ca unul dintre săteni. În anii vieţii sale publice revine continuu ecoul existenţei sale obişnuite petrecute în Nazaret. Vorbeşte despre muncă, are grijă ca discipolii să se odihnească¹⁸; vine în întâmpinarea tuturor şi nu respinge discuţia cu nimeni; le spune textual celor care îl însoţesc să nu-i împiedice pe copii să se apropie de el¹⁹. Evocând, probabil, vremea copilăriei sale, face comparaţia cu copiii care se joacă în piaţă²⁰.

Nu este totul normal, natural, simplu? Nu poate fi trăit în viaţa obişnuită? Se întâmplă însă că oamenii se obişnuiesc cu ceea ce este firesc şi normal şi, inconştient, caută spectaculosul, artificialul. Aţi constatat acest lucru, ca şi mine: se laudă, de exemplu, frumuseţea unor trandafiri proaspeţi, abia tăiaţi, cu petale fine şi parfumate. Iar comentariul este: parcă ar fi de catifea!

Naturaleţea şi simplitatea sunt două minunate virtuţi omeneşti, care îl fac pe om capabil să primească mesajul lui Cristos. Şi, dimpotrivă, tot ce este încâlcit, complicat, învârtitul în jurul propriei persoane, construieşte un zid care ne împiedică frecvent să auzim glasul Domnului. Amintiţi-vă ce le-a spus în faţă Cristos fariseilor: au intrat într-o lume pe dos, care cere să se plătească zeciuială pentru izmă, mărar şi pentru chimen, abandonând obligaţiile esenţiale ale legii, ale dreptăţii şi ale credinţei; se străduiesc să strecoare tot ceea ce beau, ca să nu treacă nici măcar un ţânţar, dar înghit o cămilă²¹.

Nu. Nici viaţa omenească nobilă a aceluia care – fără a fi vina lui – nu îl cunoaşte pe Isus Cristos, nici viaţa creştinului nu trebuie să fie ciudate, stranii. Aceste virtuţi omeneşti, pe care le privim astăzi, duc toate la aceeaşi concluzie. Este om adevărat cel care îndrăzneşte să fie onest, leal, sincer, puternic, cumpătat, generos, senin, drept, harnic, răbdător. A te comporta astfel poate fi dificil, dar niciodată ciudat. Dacă unii se miră, ar putea fi pentru că privesc lucrurile cu ochi tulburi, umbriţi de o secretă laşitate. E o lipsă de forţă.

Virtuţi omeneşti şi virtuţi supranaturale

Când un suflet se străduieşte să cultive virtuţile omeneşti, inima sa este deja foarte aproape de Cristos. Iar creştinul înţelege că virtuţile teologale – credinţa, speranţa, caritatea – şi toate celelalte pe care le aduce cu sine harul lui Dumnezeu îl impulsionează să nu scape din vedere niciodată aceste calităţi bune, pe care le împărtăşeşte cu atâţia oameni.

Virtuţile omeneşti – insist – sunt fundamentul celor supranaturale; iar acestea generează mereu un nou impuls ca să ne dezvoltăm ca oameni drepţi. Dar, în orice caz, nu este suficientă strădania de a poseda aceste virtuţi: trebuie să învăţăm să le practicăm. Discite benefacere²²; Învăţaţi să faceţi binele. Trebuie să le practicăm în mod obişnuit în actele corespunzătoare – fapte de sinceritate, autentice, adevărate, de nepărtinire, de seninătate, de răbdare –, pentru că faptele sunt iubiri, şi nu este suficient să îl iubiţi pe Dumnezeu doar prin cuvinte, ci cu fapte şi cu adevăr²³.

Dacă creştinul luptă pentru a dobândi aceste virtuţi, sufletul său se pregăteşte pentru a primi cu eficienţă harul Duhului Sfânt; iar bunele calităţi umane se întăresc prin inspiraţiile pe care Sfântul Duh le pune în sufletul său. A treia persoană a Sfintei Treimi – dulce oaspete al sufletului²⁴ – îşi oferă darurile: darul înţelepciunii, al înţelegerii, al sfatului, al tăriei, al ştiinţei, al pietăţii, al fricii de Dumnezeu²⁵.

Se observă atunci bucuria şi pacea²⁶, fericirea interioară cu virtutea omenească a bucuriei. Când ne imaginăm că totul se prăbuşeşte sub ochii noştri, nu se prăbuşeşte nimic, pentru că tu eşti, Doamne, puterea mea²⁷. Dacă Dumnezeu locuieşte în sufletul nostru, orice altceva, oricât de important ar părea, este accidental, trecător; în schimb, noi, în Dumnezeu, suntem ceea ce este permanent.

Duhul Sfânt, cu darul pietăţii, ne ajută să ne considerăm cu certitudine fii ai lui Dumnezeu. Şi, fii ai lui Dumnezeu, de ce am fi trişti? Tristeţea este zgura egoismului; dacă vrem să trăim pentru Domnul, nu ne va lipsi bucuria, chiar dacă vom descoperi greşelile noastre şi mizeriile noastre. Bucuria intră în viaţa de rugăciune, până când nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să începem să cântăm, pentru că iubim, şi a cânta este un lucru pe care îl fac îndrăgostiţii.

Dacă trăim astfel, vom realiza în lume o misiune de pace; vom şti să facem iubită celorlalţi slujirea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu bucurie²⁸. Creştinul este încă unul în societate; dar inima lui debordează bucuria celui care îşi propune să îndeplinească, cu ajutorul constant al harului, voinţa Tatălui. Şi nu se simte victimă, nici degradat, nici înrobit. Merge cu capul sus, pentru că este om şi este fiu al lui Dumnezeu.

Credinţa noastră conferă toată strălucirea sa acestor virtuţi pe care nici o persoană nu ar trebui să renunţe să le cultive. Nimeni nu îl poate întrece pe creştin în umanitate. De aceea, cel care îl urmează pe Cristos este capabil – nu prin merit propriu, ci prin harul Domnului – să le comunice celor care îl înconjoară ceea ce uneori bănuiesc, dar nu reuşesc să înţeleagă: faptul că adevărata fericire, adevărata slujire a aproapelui trece doar prin inima Mântuitorului nostru, perfectus Deus, perfectus homo.

Să mergem la Maria, mama noastră, creatura cea mai excepţională care a ieşit din mâinile Domnului. Să îi cerem să ne facă oameni de bine şi ca aceste virtuţi omeneşti, înlănţuite în viaţa de har, să se transforme în cel mai bun ajutor pentru cei care, ca noi, lucrează în lume pentru pacea şi pentru fericirea tuturor.