Lucrarea lui Dumnezeu

A începe este un lucru pe care îl fac mulţi; a termina, doar puţini, iar între aceşti puţini trebuie să fim noi cei care încercăm să ne comportăm ca fii ai lui Dumnezeu. Nu uitaţi: doar sarcinile terminate cu dragoste, bine îndeplinite, merită acea laudă a Domnului, care poate fi citită în Sfânta Scriptură: Mai bun este sfârşitul lucrării decât începutul ei¹.

Poate m-aţi auzit deja în alte convorbiri spunând această anecdotă; în orice caz, vreau să v-o amintesc din nou, pentru că este foarte plastică, plină de învăţăminte. Odată, căutam în Ritualul roman formula de binecuvântare a ultimei pietre dintr-un edificiu, cea importantă, pentru că reuneşte, ca un simbol, munca grea, plină de râvnă şi perseverentă a multor persoane, timp de mulţi ani. Am fost surprins când am văzut că nu exista; trebuia să mă mulţumesc cu un benedictio ad omnia, cu o binecuvântare generală. Vă mărturisesc că mi s-a părut imposibil să existe această lacună şi am revăzut pe îndelete, dar inutil, cuprinsul ritualului.

Mulţi creştini au pierdut convingerea că integritatea vieţii, cerută de Domnul de la fiii săi, impune o grijă reală în îndeplinirea sarcinilor proprii, pe care trebuie să le sanctifice, coborând până la cele mai mici detalii.

Nu putem să-i oferim Domnului ceva ce, în bietele limitări omeneşti, nu este perfect, fără cusur, făcut cu atenţie chiar şi pentru detaliile mărunte: Dumnezeu nu acceptă un lucru de mântuială. Să nu aduci ceva care are vreun defect, ne atenţionează Sfânta Scriptură, căci nu-ţi va fi primit². De aceea, munca fiecăruia, acel lucru care ne ocupă zilele şi ne solicită energiile, trebuie să fie o ofrandă demnă pentru Creator, operatio Dei, lucrare a lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu: într-un cuvânt, un lucru terminat, făcut impecabil.

Dacă vă uitaţi, între multele laude pe care i le-au adus lui Isus cei care au meditat asupra vieţii lui, este una care, într-un fel, le cuprinde pe toate. Mă refer la acea exclamaţie plină de uimire şi de entuziasm, pe care o repeta spontan mulţimea, asistând uimită la miracolele lui: Bene omnia fecit³; Toate le-a făcut admirabil de bine; marile miracole şi lucrurile mărunte, cotidiene, care nu iau ochii nimănui, dar pe care Cristos le-a făcut cu deplinătatea celui care este perfectus Deus, perfectus homo⁴, Dumnezeu perfect şi om perfect.

Întreaga viaţă a Domnului mă încântă. Am, în plus, o slăbiciune particulară pentru cei treizeci de ani ai săi de existenţă ascunsă, în Betleem, în Egipt şi în Nazaret. Acest timp – îndelungat –, despre care abia se vorbeşte în evanghelie, pare lipsit de semnificaţie în ochii celor care îl privesc cu superficialitate. Şi, cu toate acestea, mereu am susţinut că această tăcere asupra biografiei Învăţătorului este foarte elocventă şi cuprinde lecţii minunate pentru creştini. Au fost ani intenşi de muncă şi de rugăciune, în care Isus Cristos a dus o viaţă obişnuită – ca a noastră, dacă vrem –, divină şi umană în acelaşi timp; în acel modest şi ignorat atelier de meşteşugar, ca şi după aceea, în faţa mulţimilor, toate le-a făcut perfect.

Munca, participare a puterii divine

De la începutul creării sale, omul – nu am inventat eu asta – a trebuit să muncească. Este suficient să deschidem Sfânta Scriptură la primele pagini, şi acolo se citeşte că – înainte să intre păcatul în omenire şi, ca o consecinţă a acestei ofense, moartea şi pedepsele şi mizeria⁵– Dumnezeu l-a modelat pe Adam dintr-o bucată de lut şi a creat pentru el şi pentru urmaşii lui această lume atât de frumoasă, ut operaretur et custodiret illum⁶, ca să o lucreze şi să o păzească.

Trebuie să fim convinşi, de aceea, că munca este o realitate minunată, care ni se impune ca o lege inexorabilă, căreia toţi, într-un fel sau altul, îi suntem supuşi, deşi unii încearcă să se eschiveze. Învăţaţi bine: această obligaţie nu a apărut ca o urmare a păcatului originar, nici nu se reduce la o invenţie a timpurilor moderne. Este vorba despre un mijloc necesar pe care Dumnezeu ni-l încredinţează aici, pe pământ, dilatând zilele noastre şi făcându-ne părtaşi la puterea lui creatoare, ca să ne câştigăm existenţa şi, în acelaşi timp, să culegem roade pentru viaţa veşnică⁷: Omul se naşte pentru a munci, ca păsările pentru a zbura⁸.

Îmi veţi spune că au trecut multe secole şi că puţini gândesc în acest mod; că majoritatea se ostenesc din motive diferite: unii, pentru bani; alţii, pentru a întreţine o familie; alţii, pentru a dobândi o anumită poziţie socială, pentru a-şi dezvolta capacităţile, pentru a-şi satisface dezordonatele lor pasiuni, pentru a contribui la progresul social. Şi, în general, abordează ocupaţiile lor ca pe o necesitate de care nu pot scăpa.

În faţa acestei viziuni josnice, egoiste, mârşave, tu şi eu trebuie să ne reamintim şi să le reamintim celorlalţi că suntem fii ai lui Dumnezeu, cărora, ca şi acelor personaje din parabola evanghelică, Tatăl nostru ne-a adresat aceeaşi invitaţie: Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea⁹!. Vă asigur că, dacă ne străduim zilnic să ne gândim astfel la obligaţiile noastre personale, ca la o cerinţă divină, vom învăţa să terminăm sarcina pe care o avem cu cea mai mare perfecţiune umană şi supranaturală de care suntem în stare. Poate vreodată ne revoltăm – ca fiul mai mare, care a răspuns: Nu vreau¹⁰! –, dar vom şti să reacţionăm, cuprinşi de remuşcări, şi ne vom dedica cu mai multă râvnă îndeplinirii îndatoririlor.

Dacă doar prezenţa unei persoane de calitate, demnă de consideraţie, este de ajuns ca să se poarte mai bine cei care sunt de faţă, cum se face că prezenţa lui Dumnezeu, constantă, răspândită în toate ungherele, cunoscută puterilor noastre şi iubită cu recunoştinţă, nu ne face mereu mai buni în toate cuvintele, activităţile şi sentimentele noastre¹¹?. Într-adevăr, dacă această realitate, că Dumnezeu ne vede, ar fi bine întipărită în conştiinţele noastre şi ne-am da seama că toată munca noastră, absolut toată – nimic nu trebuie să-i scape privirii lui –, se desfăşoară în prezenţa sa, cu câtă grijă am termina lucrurile sau cât de diferite ar fi reacţiile noastre! Şi acesta este secretul sfinţeniei pe care o propovăduiesc de atâţia ani: Dumnezeu ne-a chemat pe toţi ca să-l imităm; şi pe voi, şi pe mine, pentru ca, trăind în mijlocul lumii – fiind oameni de pe stradă! –, să ştim să îl punem pe Domnul nostru Cristos pe culmea tuturor activităţilor omeneşti oneste.

Acum veţi înţelege şi mai bine că, dacă vreunul dintre voi nu şi-ar iubi munca, aceea care trebuie s-o facă, dacă nu s-ar simţi cu adevărat pasionat de una dintre nobilele ocupaţii pământeşti pentru a o sfinţi, dacă i-ar lipsi vocaţia profesională, nu ar ajunge niciodată să pătrundă în profunzimea supranaturală a doctrinei pe care o expune acest preot, tocmai pentru că i-ar lipsi o condiţie indispensabilă: aceea de a fi un lucrător.

Vă avertizez, şi nu este o înfumurare din partea mea, că imediat îmi dau seama dacă această discuţie a mea cade într-un sac rupt sau trece pe lângă cel care mă ascultă. Lăsaţi-mă să îmi deschid inima către voi, ca să mă ajutaţi să-i mulţumesc lui Dumnezeu. Când, în 1928, am văzut ceea ce Domnul voia de la mine, am început imediat munca. În acei ani – mulţumesc, Dumnezeul meu, pentru că am avut mult de suferit şi mult de iubit! –, m-au luat drept nebun; alţii, arătând ostentativ înţelegere, mă numeau visător, dar visător de visuri imposibile. În pofida greutăţilor şi a propriei mele mizerii, am continuat fără să mă descurajez; cum acela nu era al meu, se deschidea drum în mijlocul dificultăţilor, iar azi este o realitate extinsă pe întreg pământul, de la un pol la altul, care pare atât de naturală pentru majoritatea pentru că Domnul s-a însărcinat să o recunoască drept lucru al său.

Vă spun că de-abia schimb două cuvinte cu o persoană şi îmi dau seama dacă mă înţelege sau nu. Nu mi se întâmplă ca unei cloşti care îşi acoperă cuibul, iar o mână străină îi strecoară un ou de raţă. Trec zilele, şi doar atunci când puişorii ies din ouă, şi vede acea bucată de puf, cu acel mers împrăştiat – un picior aici, altul colo – îşi dă seama că acesta nu este puiul ei; că nu va învăţa niciodată să piuie, oricât s-ar strădui. Niciodată nu am tratat rău pe cineva care mi-a întors spatele, nici măcar atunci când dorinţei mele de a ajuta i s-a răspuns cu impertinenţă. De aceea, prin anul 1939, mi-a atras atenţia un afiş pe care l-am văzut într-o clădire, în care conduceam zile de reculegere pentru un grup de studenţi. Spunea aşa: Fiecare drumeţ să îşi urmeze drumul; era un sfat folositor.

Iertaţi-mi această digresiune şi, cu toate că nu ne-am îndepărtat de la temă, să revenim la firul călăuzitor. Să fiţi convinşi că vocaţia profesională este parte esenţială, inseparabilă, a condiţiei noastre de creştini. Domnul vă vrea sfinţi în locul în care sunteţi, în profesia pe care aţi ales-o indiferent din ce motive: mie toţi mi se par buni şi nobili – atâta timp cât nu se opun legii divine –, şi capabili să fie ridicaţi în planul supranatural, adică integraţi în acest curent de dragoste care defineşte viaţa unui fiu al lui Dumnezeu.

Nu pot să nu simt o anume îngrijorare atunci când cineva, vorbind despre munca sa, îşi ia un aer de victimă, afirmă că îi răpeşte nu ştiu câte ore pe zi şi, în realitate, nu face nici jumătate din lucrul multora dintre colegii lui de breaslă care, la urma urmelor, sunt conduşi doar de criterii egoiste sau, cel puţin, pur omeneşti. Toţi cei care suntem aici, menţinând un dialog personal cu Isus, desfăşurăm o ocupaţie anumită: medic, avocat, economist... Gândiţi-vă puţin la colegii voştri, care sunt cunoscuţi prin prestigiul lor profesional, prin onestitatea lor, prin serviciul lor plin de abnegaţie. Nu dedică multe ore din zi – şi chiar din noapte – îndeplinirii unei sarcini? Nu avem nimic de învăţat de la ei?

În timp ce vorbesc, şi eu îmi examinez comportamentul şi vă mărturisesc că, punând această întrebare, simt un pic de ruşine şi dorinţa imediată de a-i cere iertare lui Dumnezeu, gândindu-mă la răspunsul meu atât de slab, atât de îndepărtat de misiunea pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o în lume. Cristos – scrie un părinte al Bisericii – ne-a lăsat să fim ca felinarele; să ne transformăm în învăţători ai celorlalţi; să acţionăm ca un ferment; să trăim ca îngerii între oameni, ca adulţii între copii, ca fiinţe spirituale între oameni doar raţionali; să fim sămânţă; să dăm roade. Nu ar fi nevoie să deschidem gura dacă viaţa noastră s-ar desfăşura în acest mod. De prisos ar fi cuvintele, dacă le-am arăta faptele. Nu ar mai fi niciun singur păgân dacă noi am fi cu adevărat creştini¹².

Valoarea exemplară a vieţii profesionale

Trebuie să evităm eroarea de a considera că apostolatul se reduce la mărturia unor practici de evlavie. Tu şi eu suntem creştini, dar, în acelaşi timp şi neîntrerupt, cetăţeni şi lucrători, cu nişte obligaţii clare pe care trebuie să le îndeplinim în mod exemplar, dacă vrem cu adevărat să ne sfinţim. Isus Cristos este cel care ne îndeamnă: Voi sunteţi lumina lumii. O cetate situată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii nu aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci în sfeşnic; şi luminează tuturor celor ce sunt în casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte şi să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri¹³.

Munca profesională – oricare ar fi ea – se transformă într-un candelabru care îi luminează pe colegii şi pe prietenii voştri. De aceea, obişnuiesc să le repet celor care devin credincioşi lui Opus Dei, iar afirmaţia este valabilă pentru toţi cei care mă ascultă: Ce-mi pasă dacă mi se spune că cutărică este un bun fiu al meu – un bun creştin –, dar un pantofar nepriceput! Dacă nu se străduieşte să îşi înveţe bine meseria sau să o facă cu grijă nu va putea să o sfinţească şi nici să o dăruiască Domnului; iar sfinţirea muncii obişnuite constituie axul adevăratei spiritualităţi pentru cei care – scufundaţi în realităţile temporale – suntem hotărâţi să avem o legătură strânsă cu Dumnezeu.

Luptaţi împotriva acestei excesive indulgenţe pe care fiecare o are faţă de sine însuşi: fiţi exigenţi cu voi! Uneori ne gândim prea mult la sănătate; la odihnă, care nu trebuie să lipsească, tocmai pentru că este necesară ca să ne întoarcem la lucru cu forţe reînnoite. Dar această odihnă – am scris deja de mulţi ani – nu înseamnă a nu face nimic: înseamnă să facem activităţi care cer mai puţin efort.

Alteori, cu false scuze, suntem destul de comozi, uităm de binecuvântata responsabilitate care apasă asupra umerilor noştri, ne mulţumim cu ceea ce este suficient pentru a ieşi la liman, ne lăsăm convinşi de justificări neîntemeiate pentru a sta cu mâinile încrucişate, în timp ce Satana şi aliaţii lui nu îşi iau vacanţă. Ascultă cu atenţie, şi meditează, ceea ce le scria sfântul Paul creştinilor care, de meserie, erau servitori: îi îndemna să îşi asculte stăpânii, slujindu-i nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Cristos, făcând din inimă voia lui Dumnezeu. Slujiţi-le cu bunăvoinţă, ca Domnului, iar nu oamenilor¹⁴. Ce sfat bun, să-l urmăm tu şi eu!

Să îi cerem lumină lui Isus Cristos, Domnul nostru, şi să îl rugăm să ne ajute să descoperim, în fiecare clipă, acest sens divin care transformă vocaţia noastră profesională în axul pe care se fundamentează şi în jurul căreia se roteşte chemarea noastră la sfinţenie. În evanghelie citiţi că Isus era cunoscut ca faber, filius Mariae¹⁵, muncitorul, tâmplarul, fiul Mariei: deci şi noi, cu mândrie sfântă, trebuie să demonstrăm cu fapte că suntem muncitori, bărbaţi şi femei ai muncii!

Dat fiind că trebuie să ne comportăm tot timpul ca nişte trimişi ai lui Dumnezeu, trebuie să fim foarte conştienţi că nu îl slujim cu loialitate când ne abandonăm sarcina; când nu împărtăşim cu ceilalţi râvna şi abnegaţia în îndeplinirea îndatoririlor profesionale; când suntem consideraţi leneşi, neserioşi, frivoli, dezordonaţi, înceţi, inutili... Pentru că acela care neglijează aceste obligaţii aparent mai puţin importante cu greu va învinge în celelalte aspecte ale vieţii interioare, care, cu siguranţă, cere mai mult efort. Cine este credincios în cele mai mici lucruri, cu siguranţă, este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mai mari¹⁶.

Nu vorbesc despre idealuri imaginare. Mă refer la o realitate foarte concretă, de importanţă capitală, capabilă să schimbe mediul cel mai păgân şi mai ostil şi să îl facă potrivit exigenţelor divine, aşa cum s-a întâmplat în acea primă perioadă a epocii mântuirii noastre. Ascultaţi aceste cuvinte ale unui autor anonim din acele timpuri, care rezumă astfel măreţia chemării noastre: Creştinii sunt pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup. Trăiesc în lume, dar nu sunt lumeşti, aşa cum sufletul este în trup, dar nu este trupesc. Trăiesc în toate popoarele, aşa cum sufletul este în toate părţile trupului. Acţionează prin viaţa lor interioară, fără să se facă observaţi, aşa cum sufletul acţionează prin esenţa sa... Trăiesc ca nişte pelerini printre lucrurile trecătoare, în speranţa veşniciei cerurilor, la fel cum sufletul nemuritor trăieşte într-un înveliş muritor. Se înmulţesc de la o zi la alta sub persecuţii, la fel cum sufletul se înfrumuseţează mortificându-se... Şi nu le este permis creştinilor să-şi abandoneze misiunea în lume, la fel cum sufletului nu îi este permis să se separe voluntar de trup¹⁷.

De aceea am greşi drumul dacă nu ne-ar păsa de străduinţele temporale: acolo vă aşteaptă, de asemenea, Domnul; fiţi siguri că, prin intermediul împrejurărilor din viaţa obişnuită, comandate sau permise de providenţă în înţelepciunea sa infinită, noi, oamenii, trebuie să ne apropiem de Dumnezeu. Nu vom atinge acest scop dacă nu ne vom strădui să terminăm cu bine însărcinarea noastră; dacă nu perseverăm în strădania muncii începute cu speranţă omenească şi supranaturală; dacă nu ne facem meseria la fel ca cei mai buni şi, dacă este posibil – cred că, dacă vrei cu adevărat, va fi aşa – mai bine decât cei mai buni, pentru că vom folosi toate mijloacele omeneşti onorabile şi mijloacele spirituale necesare, pentru a-i oferi Domnului nostru o muncă desăvârşită, făcută ca un filigran perfect.

A face din muncă rugăciune

Obişnuiesc să spun deseori că, în aceste clipe de conversaţie cu Isus, care ne vede şi ne ascultă din tabernacol, nu putem să cădem într-o rugăciune impersonală; şi spun că, pentru a medita astfel încât să înceapă imediat un dialog cu Domnul – nu este necesar zgomotul cuvintelor –, trebuie să ieşim din anonimat, să ne punem în prezenţa lui aşa cum suntem, fără să ne ascundem în mulţimea care umple biserica şi fără să ne risipim într-o revărsare de cuvinte goale, care nu izvorăşte din inimă, ci mai mult dintr-un obicei golit de conţinut.

Deci acum adaug că şi munca ta trebuie să fie rugăciune personală, trebuie să se transforme într-o mare conversaţie cu Tatăl nostru din cer. Dacă tu cauţi sfinţirea în şi prin intermediul activităţii tale profesionale, în mod necesar va trebui să te străduieşti ca aceasta să se transforme într-o rugăciune fără anonimat. Nici acţiunile tale nu pot să cadă în obscuritatea anodină a unei sarcini de rutină, impersonale, pentru că în acea clipă ar fi mort acel imbold divin care însufleţeşte obligaţiile tale cotidiene.

Îmi vin acum în minte călătoriile mele pe front, în timpul războiului civil spaniol. Fără să contez pe vreun mijloc omenesc, mergeam oriunde se afla cineva care avea nevoie de munca mea de preot. În acele împrejurări atât de speciale, care poate le dădeau motive multora să îşi justifice abandonurile şi neglijenţa, nu mă limitam să dau un simplu sfat ascetic. Eram motivat atunci de aceeaşi preocupare pe care o simt acum şi pe care încerc să fac în aşa fel încât Domnul să o trezească în fiecare dintre voi: mă preocupa binele sufletelor lor şi, de asemenea, bucuria lor aici, pe pământ; îi încurajam să profite de timp făcând lucruri utile; le spuneam că războiul nu trebuie să constituie un fel de paranteză închisă în viaţa lor; le ceream să nu se abandoneze, să facă tot posibilul să nu transforme tranşeele şi gheretele de santinelă într-un fel de săli de aşteptare ale gărilor din acele vremuri, în care oamenii îşi omorau timpul, aşteptând trenuri care păreau că nu vor veni niciodată...

Le sugeram, concret, să se ocupe de o activitate utilă – să studieze, să înveţe limbi străine, de exemplu –, compatibilă cu îndatoririle lor de soldaţi; îi sfătuiam să nu înceteze niciodată să fie oameni ai lui Dumnezeu şi să încerce să facă în aşa fel încât întregul lor comportament să fie operatio Dei, lucrul lui Dumnezeu. Şi mă mişca să văd că aceşti tineri, în situaţii deloc uşoare, răspundeau minunat: se observa tăria templului lor interior.

Îmi amintesc, de asemenea, perioada şederii mele în Burgos, în aceeaşi epocă. Acolo veneau mulţi să stea câteva zile cu mine, în timpul permisiilor, în afară de cei care erau detaşaţi la garnizoanele din zonă. Ca locuinţă, împărţeam cu câţiva fii ai mei aceeaşi cameră dintr-un hotel devastat şi, lipsindu-ne chiar şi strictul necesar, ne-am organizat astfel încât celor care veneau – erau sute! – să nu le lipsească lucrurile de care aveau nevoie pentru a se odihni şi a-şi recăpăta forţele.

Aveam obiceiul să ieşim la plimbare pe malul râului Arlanzón, în timp ce discutam cu ei, în timp ce le ascultam confidenţele, în timp ce încercam să îi călăuzesc cu sfatul oportun, care să le confirme sau să le deschidă orizonturi noi în viaţa interioară; şi totdeauna, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi încurajam, îi stimulam, îi înflăcăram în comportamentul lor de creştini. Uneori, plimbările noastre ne duceau la mănăstirea din Las Huelgas, alteori ne duceam la catedrală.

Îmi plăcea să urc într-un turn, ca să admir de aproape crenelurile, o adevărată dantelărie din piatră, rod al unei munci migăloase, solicitante. În acele discuţii, le atrăgeam atenţia asupra faptului că acea minune nu se vedea de jos. Şi, pentru a materializa ceea ce le explicasem în repetate rânduri, le spuneam: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, opera lui Dumnezeu! A-ţi îndeplini însărcinarea personală cu perfecţionism, cu frumuseţe, cu fineţea acestei dantele din piatră. Înţelegeau, în faţa acestei realităţi care ne pătrundea prin ochi, că toate acestea erau rugăciune, un dialog frumos cu Domnul. Cei care îşi cheltuiseră energia în această muncă ştiau foarte bine că, de pe străzile oraşului, nimeni nu le va aprecia efortul: era doar pentru Dumnezeu. Înţelegi acum cum ne poate apropia de Domnul vocaţia profesională? Fă şi tu la fel ca acei cioplitori în piatră, iar munca ta va fi, de asemenea, operatio Dei, o lucrare omenească cu profunzimi şi finisaje divine.

Convinşi că Dumnezeu se află peste tot, noi cultivăm ogoarele preamărindu-l pe Dumnezeu, străbatem mările şi facem toate celelalte meserii ale noastre cântându-i milostivirea¹⁸. Astfel, suntem uniţi cu Dumnezeu în orice moment. Chiar şi când sunteţi izolaţi, scoşi din mediul vostru obişnuit – ca acei tineri în tranşee –, trăiţi în harul lui Dumnezeu, prin intermediul muncii personale şi sârguincioase, continue, pe care aţi ştiut s-o transformaţi în rugăciune, pentru că aţi început-o şi aţi încheiat-o în prezenţa lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt.

Dar să nu uitaţi că sunteţi şi în prezenţa oamenilor şi că se aşteaptă de la voi – de la tine! – o mărturie creştină. De aceea, în profesiunea noastră, în ceea ce este omenesc, trebuie să lucrăm în aşa fel încât să nu ne fie ruşine dacă ne văd muncind cei care ne cunosc şi ne iubesc, nici să nu le dăm motive să roşească. Dacă vă comportaţi conform acestui spirit pe care încerc să vi-l transmit, nu îi veţi face de ruşine pe cei care au încredere în voi, nici nu vă veţi înroşi de jenă; şi nici nu veţi păţi ca acel om din parabolă, care şi-a propus să ridice un turn: După ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârşi şi toţi cei ce-l vor vedea să înceapă să râdă de el, zicând: Omul acesta a început să zidească şi n-a putut termina¹⁹!.

Vă asigur că, dacă nu pierdeţi perspectiva supranaturală, vă veţi încununa treaba voastră, veţi termina catedrala voastră, până la a pune ultima piatră.

Possumus²⁰!, putem învinge, de asemenea, în această bătălie, cu ajutorul Domnului. Să fiţi convinşi că nu este greu să transformi munca într-un dialog de rugăciune. Din momentul în care o oferiţi şi puneţi mâna la lucru, Dumnezeu deja ascultă, deja încurajează, deja dă un imbold. Atingem modul de a fi al sufletelor contemplative, în mijlocul muncii cotidiene! Pentru că ne invadează siguranţa că el ne priveşte, cerându-ne o nouă victorie: acest mic sacrificiu, acest surâs în faţa unei persoane inoportune, acest început cu treburile cele mai puţin plăcute, dar mai urgente, această grijă pentru detalii şi ordine, cu perseverenţă în îndeplinirea îndatoririi, când ar fi atât de uşor să o abandonăm, acest a nu lăsa pe mâine ce trebuie să terminăm azi: totul pentru a-i face plăcere lui, Tatălui nostru Dumnezeu! Şi, poate, deasupra mesei tale sau într-un loc discret, care nu atrage atenţia, dar care ţie îşi slujeşte ca deşteptător al spiritului contemplativ, vei pune un crucifix, care este pentru sufletul şi pentru mintea ta manualul din care înveţi lecţiile slujirii.

Dacă te hotărăşti – fără a face nimic ieşit din comun, în mijlocul ocupaţiilor tale obişnuite – să intri pe aceste drumuri de contemplaţie, imediat te vei simţi prieten al Învăţătorului, cu sarcina divină de a deschide cărările divine ale pământului pentru întreaga omenire. Da, cu această lucrare a ta vei contribui la extinderea împărăţiei lui Cristos pe toate continentele. Şi se vor succeda, una după alta, orele de muncă oferite de îndepărtatele naţiuni care se nasc pentru credinţă, de popoarele din Orient, împiedicate barbar să îşi practice în libertate credinţele, de ţările cu veche tradiţie creştină, unde pare că s-a întunecat lumina evangheliei şi sufletele se zbat în umbra ignoranţei. Atunci, ce valoare capătă această oră de muncă, această continuare cu încă o clipă, încă puţine minute, până la îndeplinirea sarcinii. Transformi, într-un mod practic şi simplu, contemplaţia în apostolat, ca o necesitate imperioasă a inimii, care pulsează la unison cu dulcea şi milostiva inimă a lui Isus, Domnul nostru.

A face totul din dragoste

Şi cum voi reuşi – mă vei întreba – să acţionez mereu în acest spirit, care mă face să îmi îndeplinesc la perfecţie munca profesională? Răspunsul nu este al meu, vine de la sfântul Paul: Vegheaţi, fiţi tari în credinţă, fiţi oameni, întăriţi-vă! Tot ce faceţi să fie făcut cu dragoste²¹!. Faceţi totul din dragoste şi într-un mod liber; nu faceţi niciodată loc fricii sau rutinei: slujiţi-l pe Tatăl nostru Dumnezeu.

Îmi place să repet – pentru că le-am verificat foarte bine – acele versuri nu prea reuşite din punct de vedere artistic, dar foarte grăitoare: Mi vida es toda de amor / y, si en amor estoy ducho, /es por fuerza del dolor, / que no hay amante mejor / que aquel que ha sufrido mucho∗²². Ocupă-te de treburile tale profesionale din dragoste: du până la capăt totul din dragoste, insist, şi vei vedea – tocmai pentru că iubeşti, deşi guşti amărăciunea neînţelegerii, a nedreptăţii, a nerecunoştinţei şi chiar a eşecului omenesc – minunile pe care le produce munca ta. Fructe delicioase, seminţe de eternitate!

Se întâmplă totuşi ca unii – sunt buni, cumsecade – să dea asigurări, prin cuvinte, că aspiră să răspândească idealul frumos al credinţei noastre, dar, în practică, se mulţumesc cu un comportament profesional uşuratic, neglijent: par nişte aiuriţi. Dacă ne întâlnim cu aceşti creştini din gură, trebuie să îi ajutăm cu dragoste şi cu claritate; să recurgem, când este nevoie, la acest remediu evanghelic al corectării fraterne: Dacă un om ar cădea în vreo greşeală, voi care sunteţi duhovniceşti să-l îndreptaţi cu duhul blândeţii; şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi astfel veţi împlini legea lui Cristos²³. Şi, dacă la mărturia lor de catolici practicanţi se adaugă alte motive: mai mulţi ani, mai multă experienţă sau responsabilitate, atunci cu şi mai mult temei trebuie să vorbim cu ei, trebuie să încercăm să se schimbe, ca să lucreze cu mai multă seriozitate, îndrumându-i ca un părinte bun, ca un învăţător, fără să umilim.

Învăţăm mult dacă medităm în tihnă asupra comportamentului sfântului Paul: Voi înşivă ştiţi ce trebuie să faceţi ca să ne urmaţi; căci noi n-am umblat în neorânduială între voi; n-am mâncat fără plată pâinea nimănui, ci, lucrând din greu şi obosindu-ne, am muncit noapte şi zi, ca să nu fim povară nimănui dintre voi. Nu că n-am fi avut dreptul acesta, dar am vrut să vă dăm noi înşine un exemplu, ca să ne urmaţi. Căci atunci când eram la voi vă porunceam: Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce²⁴!.

Din dragoste pentru Dumnezeu, din dragoste pentru suflete şi pentru a corespunde vocaţiei noastre de creştini, trebuie să dăm un exemplu. Pentru a nu scandaliza, pentru a nu provoca nici măcar o urmă de suspiciune că fiii lui Dumnezeu sunt leneşi sau nu folosesc la nimic, pentru a nu fi cauza exemplului rău..., voi trebuie să vă străduiţi să oferiţi prin comportamentul vostru dreapta măsură, talantul bun al unui om responsabil. Atât ţăranul care ară pământul în timp ce îşi înalţă continuu inima la Dumnezeu, cât şi tâmplarul, fierarul, funcţionarul, intelectualul – toţi creştinii –, trebuie să fie modele pentru colegii lor, fără orgoliu, pentru că rămâne foarte clară în sufletele noastre convingerea că doar dacă ne bazăm pe el vom reuşi să obţinem victoria: noi, singuri, nu putem ridica nici un pai de pe pământ²⁵.

De aceea, fiecare, în îndatorirea pe care o are, în locul pe care îl ocupă în societate, trebuie să simtă obligaţia de a face o lucrare a lui Dumnezeu, care să semene în toate părţile pacea şi bucuria Domnului. Creştinul perfect duce mereu cu sine seninătate şi bucurie. Seninătate, pentru că se simte în prezenţa lui Dumnezeu; bucurie, pentru că se vede înconjurat de darurile sale. Un astfel de creştin este într-adevăr un personaj real, un preot sfânt al lui Dumnezeu²⁶.

Pentru a atinge această ţintă, trebuie să ne comportăm conduşi de dragoste, niciodată ca acela care poartă greutatea unei pedepse sau a unui blestem: Şi orice faceţi cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în numele Domnului Isus, mulţumind prin el lui Dumnezeu Tatăl²⁷. Şi aşa ne vom termina lucrul perfect, folosind din plin timpul, pentru că vom fi instrumente îndrăgostite de Dumnezeu, care îşi dau seama de toată responsabilitatea şi de toată încrederea pe care Domnul le pune pe umerii lor, în pofida slăbiciunii lor. În fiecare dintre activităţile tale, pentru că te bazezi pe puterea lui Dumnezeu, trebuie să te comporţi ca o persoană condusă exclusiv de dragoste.

Dar să nu închidem ochii la realitate, mulţumindu-ne cu o viziune naivă, superficială, care să ne ducă la ideea că ne aşteaptă un drum uşor şi că sunt suficiente pentru a-l parcurge nişte intenţii sincere şi dorinţa arzătoare de a-l sluji pe Dumnezeu. Să nu vă îndoiţi de acest lucru: de-a lungul anilor, vor apărea – poate mai repede decât credem – situaţii în mod deosebit de dificile, care vor cere mult spirit de sacrificiu şi o mai mare uitare de sine. Cultivă atunci virtutea speranţei şi, cu îndrăzneală, însuşeşte-ţi cuvintele apostolului: Eu socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi²⁸; meditează cu siguranţă şi cu pace: ce va fi dragostea infinită a lui Dumnezeu revărsată peste această biată creatură! A venit ceasul, în mijlocul preocupărilor tale obişnuite, de a-ţi exercita credinţa, de a deştepta speranţa, de a aprinde dragostea; adică, de a activa cele trei virtuţi teologale, care ne impulsionează să alungăm imediat, fără disimulări, fără ascunzişuri, fără ocolişuri, greşelile din comportamentul nostru profesional şi din viaţa noastră interioară.

Fraţii mei iubiţi – din nou, vocea sfântului Paul –, fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului, ştiind că lucrarea voastră în Domnul nu este zadarnică²⁹. Vedeţi? Este un întreg florilegiu de virtuţi care se pune în mişcare în timp ce ne desfăşurăm activitatea, pentru a o sfinţi: tăria, pentru a persevera în muncă, în pofida dificultăţilor naturale şi fără a ne lăsa niciodată învinşi de oboseală; cumpătarea, pentru a ne dărui fără rezerve şi pentru a depăşi comoditatea şi egoismul; dreptatea, pentru a ne îndeplini îndatoririle faţă de Dumnezeu, faţă de societate, faţă de familie, faţă de colegi; prudenţa, pentru a şti în fiecare caz care este lucrul care convine să fie făcut şi pentru a ne lansa în lucrare fără amânări... Şi totul, insist, din dragoste, cu sentimentul viu şi imediat al responsabilităţii pentru rodul muncii noastre şi pentru semnificaţia sa apostolică.

În fapte constă iubirea, şi nu în discursuri bune, spune un refren popular, şi cred că este inutil să mai adaug ceva.

Doamne, dăruieşte-ne harul tău. Deschide-ne uşa atelierului din Nazaret, cu scopul de a ne învăţa să te contemplăm pe tine, cu mama ta, sfânta Maria, şi cu sfântul patriarh Iosif – pe care îl iubesc şi îl venerez atât de mult –, dedicaţi toţi trei unei vieţi de muncă sfântă. Vor fi mişcate bietele noastre inimi, te vom căuta şi te vom găsi în munca zilnică, pe care tu doreşti să o transformăm în lucrare a lui Dumnezeu, lucrare de dragoste.