A începe este un lucru pe care îl fac mulţi; a termina, doar puţini, iar între aceşti puţini trebuie să fim noi cei care încercăm să ne comportăm ca fii ai lui Dumnezeu. Nu uitaţi: doar sarcinile terminate cu dragoste, bine îndeplinite, merită acea laudă a Domnului, care poate fi citită în Sfânta Scriptură: Mai bun este sfârşitul lucrării decât începutul ei¹.

Poate m-aţi auzit deja în alte convorbiri spunând această anecdotă; în orice caz, vreau să v-o amintesc din nou, pentru că este foarte plastică, plină de învăţăminte. Odată, căutam în Ritualul roman formula de binecuvântare a ultimei pietre dintr-un edificiu, cea importantă, pentru că reuneşte, ca un simbol, munca grea, plină de râvnă şi perseverentă a multor persoane, timp de mulţi ani. Am fost surprins când am văzut că nu exista; trebuia să mă mulţumesc cu un benedictio ad omnia, cu o binecuvântare generală. Vă mărturisesc că mi s-a părut imposibil să existe această lacună şi am revăzut pe îndelete, dar inutil, cuprinsul ritualului.

Mulţi creştini au pierdut convingerea că integritatea vieţii, cerută de Domnul de la fiii săi, impune o grijă reală în îndeplinirea sarcinilor proprii, pe care trebuie să le sanctifice, coborând până la cele mai mici detalii.

Nu putem să-i oferim Domnului ceva ce, în bietele limitări omeneşti, nu este perfect, fără cusur, făcut cu atenţie chiar şi pentru detaliile mărunte: Dumnezeu nu acceptă un lucru de mântuială. Să nu aduci ceva care are vreun defect, ne atenţionează Sfânta Scriptură, căci nu-ţi va fi primit². De aceea, munca fiecăruia, acel lucru care ne ocupă zilele şi ne solicită energiile, trebuie să fie o ofrandă demnă pentru Creator, operatio Dei, lucrare a lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu: într-un cuvânt, un lucru terminat, făcut impecabil.