Vă avertizez, şi nu este o înfumurare din partea mea, că imediat îmi dau seama dacă această discuţie a mea cade într-un sac rupt sau trece pe lângă cel care mă ascultă. Lăsaţi-mă să îmi deschid inima către voi, ca să mă ajutaţi să-i mulţumesc lui Dumnezeu. Când, în 1928, am văzut ceea ce Domnul voia de la mine, am început imediat munca. În acei ani – mulţumesc, Dumnezeul meu, pentru că am avut mult de suferit şi mult de iubit! –, m-au luat drept nebun; alţii, arătând ostentativ înţelegere, mă numeau visător, dar visător de visuri imposibile. În pofida greutăţilor şi a propriei mele mizerii, am continuat fără să mă descurajez; cum acela nu era al meu, se deschidea drum în mijlocul dificultăţilor, iar azi este o realitate extinsă pe întreg pământul, de la un pol la altul, care pare atât de naturală pentru majoritatea pentru că Domnul s-a însărcinat să o recunoască drept lucru al său.

Vă spun că de-abia schimb două cuvinte cu o persoană şi îmi dau seama dacă mă înţelege sau nu. Nu mi se întâmplă ca unei cloşti care îşi acoperă cuibul, iar o mână străină îi strecoară un ou de raţă. Trec zilele, şi doar atunci când puişorii ies din ouă, şi vede acea bucată de puf, cu acel mers împrăştiat – un picior aici, altul colo – îşi dă seama că acesta nu este puiul ei; că nu va învăţa niciodată să piuie, oricât s-ar strădui. Niciodată nu am tratat rău pe cineva care mi-a întors spatele, nici măcar atunci când dorinţei mele de a ajuta i s-a răspuns cu impertinenţă. De aceea, prin anul 1939, mi-a atras atenţia un afiş pe care l-am văzut într-o clădire, în care conduceam zile de reculegere pentru un grup de studenţi. Spunea aşa: Fiecare drumeţ să îşi urmeze drumul; era un sfat folositor.