Munca, participare a puterii divine

De la începutul creării sale, omul – nu am inventat eu asta – a trebuit să muncească. Este suficient să deschidem Sfânta Scriptură la primele pagini, şi acolo se citeşte că – înainte să intre păcatul în omenire şi, ca o consecinţă a acestei ofense, moartea şi pedepsele şi mizeria⁵– Dumnezeu l-a modelat pe Adam dintr-o bucată de lut şi a creat pentru el şi pentru urmaşii lui această lume atât de frumoasă, ut operaretur et custodiret illum⁶, ca să o lucreze şi să o păzească.

Trebuie să fim convinşi, de aceea, că munca este o realitate minunată, care ni se impune ca o lege inexorabilă, căreia toţi, într-un fel sau altul, îi suntem supuşi, deşi unii încearcă să se eschiveze. Învăţaţi bine: această obligaţie nu a apărut ca o urmare a păcatului originar, nici nu se reduce la o invenţie a timpurilor moderne. Este vorba despre un mijloc necesar pe care Dumnezeu ni-l încredinţează aici, pe pământ, dilatând zilele noastre şi făcându-ne părtaşi la puterea lui creatoare, ca să ne câştigăm existenţa şi, în acelaşi timp, să culegem roade pentru viaţa veşnică⁷: Omul se naşte pentru a munci, ca păsările pentru a zbura⁸.

Îmi veţi spune că au trecut multe secole şi că puţini gândesc în acest mod; că majoritatea se ostenesc din motive diferite: unii, pentru bani; alţii, pentru a întreţine o familie; alţii, pentru a dobândi o anumită poziţie socială, pentru a-şi dezvolta capacităţile, pentru a-şi satisface dezordonatele lor pasiuni, pentru a contribui la progresul social. Şi, în general, abordează ocupaţiile lor ca pe o necesitate de care nu pot scăpa.

În faţa acestei viziuni josnice, egoiste, mârşave, tu şi eu trebuie să ne reamintim şi să le reamintim celorlalţi că suntem fii ai lui Dumnezeu, cărora, ca şi acelor personaje din parabola evanghelică, Tatăl nostru ne-a adresat aceeaşi invitaţie: Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea⁹!. Vă asigur că, dacă ne străduim zilnic să ne gândim astfel la obligaţiile noastre personale, ca la o cerinţă divină, vom învăţa să terminăm sarcina pe care o avem cu cea mai mare perfecţiune umană şi supranaturală de care suntem în stare. Poate vreodată ne revoltăm – ca fiul mai mare, care a răspuns: Nu vreau¹⁰! –, dar vom şti să reacţionăm, cuprinşi de remuşcări, şi ne vom dedica cu mai multă râvnă îndeplinirii îndatoririlor.