Comoara timpului

Când mă adresez vouă, când conversăm toţi împreună cu Dumnezeu, Domnul nostru, continui cu voce tare rugăciunea mea personală: îmi place să amintesc acest lucru foarte des. Şi voi trebuie să vă străduiţi, de asemenea, să alimentaţi rugăciunea voastră în interiorul sufletelor voastre, chiar şi atunci când, într-o împrejurare sau alta, ca aceea de azi, de exemplu, ne vedem siliţi să tratăm o temă care nu pare, la prima vedere, prea potrivită pentru un dialog de dragoste, pentru că asta este discuţia noastră cu Domnul. Spun la prima vedere, pentru că tot ce ni se întâmplă, tot ce se întâmplă lângă noi poate şi trebuie să fie temă de meditaţie.

Trebuie să vă vorbesc despre timp, despre acest timp care trece. Nu o să repet cunoscuta afirmaţie că un an în plus este un an în minus... Nici nu vă sugerez să întrebaţi prin jur ce cred unii şi alţii despre trecerea zilelor, pentru că, probabil – dacă aţi face acest lucru –, aţi auzi răspunsuri de genul: Tinereţe, comoară divină, care pleci pentru a nu te mai întoarce... Deşi nu exclud nici că aţi putea auzi şi alte consideraţii, cu mai mult sens supranatural.

Nu vreau nici să mă limitez la punctul concret al scurtimii vieţii, cu accente de nostalgie. Pe noi, creştinii, efemeritatea călătoriei pământeşti ar trebui să ne impulsioneze să profităm mai bine de timp, în niciun caz să ne temem de Domnul nostru şi cu atât mai puţin să privim moartea ca pe un final dezastruos. Un an care se încheie – s-a spus în mii de feluri, mai mult sau mai puţin poetice –, cu harul şi cu milostivirea lui Dumnezeu, este încă un pas care ne apropie de cer, patria noastră definitivă.

Gândindu-mă la această realitate, înţeleg foarte bine acea exclamaţie pe care sfântul Paul le-o scrie corintenilor: Tempus breve est¹!, ce scurtă este durata trecerii noastre pe pământ! Aceste cuvinte, pentru un creştin coerent, răsună în cea mai profundă intimitate a inimii sale ca un reproş în faţa lipsei de generozitate, şi ca o invitaţie constantă de a fi leal. Într-adevăr, este scurt timpul nostru pentru a iubi, pentru a da, pentru a ispăşi. Nu este corect, de aceea, să îl irosim, nici să aruncăm, iresponsabil, această comoară pe fereastră: nu putem să irosim această etapă în lume pe care Dumnezeu ne-o încredinţează fiecăruia.

Să deschidem Evanghelia după sfântul Matei, la capitolul 25: Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau înţelepte şi cinci nechibzuite². Evanghelistul povesteşte că fecioarele înţelepte au profitat de timp. Discret, se aprovizionează cu uleiul necesar şi sunt pregătite când li se spune: a venit ceasul! Iată, mirele, ieşiţi-i în întâmpinare³!: şi-au aprins candelele şi s-au grăbit, cu bucurie, să îl primească.

Va veni acea zi, care va fi ultima şi care nu ne sperie: încrezându-ne ferm în harul lui Dumnezeu, suntem dispuşi din acest moment, cu generozitate, cu tărie, cu dragoste pentru detalii, să ne grăbim la această întâlnire cu Domnul, ducând candelele aprinse. Pentru că ne aşteaptă marea sărbătoare din cer. Suntem noi, preaiubiţi fraţi, cei care luăm parte la nunta Cuvântului. Noi, care avem deja credinţă în Biserică, noi, care ne hrănim cu Sfânta Scriptură, care ne bucurăm pentru că Biserica este unită cu Dumnezeu. Gândiţi-vă acum, vă rog, dacă aţi venit la această nuntă în haina de nuntă: examinaţi-vă atent gândurile⁴. Vă asigur pe voi – şi mă asigur şi pe mine – că acest costum de nuntă va fi ţesut cu dragoste pentru Dumnezeu, pe care trebuie să ştim să o punem în cele mai mici detalii. Pentru că stă în firea îndrăgostiţilor să aibă grijă de detalii, inclusiv în acţiunile aparent fără importanţă.

Dar să urmăm firul parabolei. Şi fecioarele nechibzuite ce fac? Începând din acel moment îşi dedică strădaniile pregătirii în aşteptarea soţului: merg să cumpere ulei. Dar s-au hotărât târziu şi, în timp ce mergeau să cumpere ulei, a venit mirele; cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi s-a închis uşa. Mai pe urmă au venit şi celelalte fecioare şi au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne⁵!”. Nu au rămas inactive: au încercat ceva... Dar au auzit vocea care le răspunde cu duritate: Nu vă cunosc⁶! Nu au ştiut sau nu au vrut să se pregătească cu solicitudinea datorată, şi au uitat să-şi ia măsura de precauţie înţeleaptă de a cumpăra din timp ulei. Le-a lipsit generozitatea pentru a îndeplini până la capăt puţinul care li s-a încredinţat. Aveau, de fapt, la dispoziţie multe ore, dar le-au irosit.

Să ne gândim cu curaj la viaţa noastră. De ce nu găsim, uneori, acele minute pentru a termina cu dragoste lucrul care ne revine şi care este mijlocul sfinţirii noastre? De ce neglijăm obligaţiile familiale? De ce ne grăbim în momentele de rugăciune, în momentele când asistăm la sfânta Liturghie? De ce ne lipsesc seninătatea şi calmul pentru a ne îndeplini îndatoririle şi ne lăsăm fără nicio grabă conduşi de capriciile personale? Mi-aţi putea răspunde: sunt fleacuri. Da, e adevărat: dar aceste fleacuri sunt uleiul, uleiul nostru, care menţine flacăra vie şi lumina aprinsă.

De la prima oră

Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar care a ieşit dis-de-dimineaţă să-şi tocmească lucrători la vie⁷. Ştiţi deja povestea: acel bărbat se întoarce în diferite momente în piaţă ca să angajeze lucrători: unii au fost chemaţi să înceapă în zori; alţii, aproape de căderea nopţii.

Toţi primesc un dinar: Salariul pe care ţi l-a promis, adică chipul şi asemănarea mea. Pe dinar este ştanţată imaginea regelui⁸. Aceasta este milostivirea lui Dumnezeu, care îl cheamă pe fiecare în funcţie de circumstanţele sale personale, pentru că vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi⁹. Dar noi ne-am născut creştini, am fost educaţi în credinţă, am primit, foarte clar, chemarea Domnului. Aceasta este realitatea. Atunci, când vă simţiţi chemaţi să răspundeţi, chiar dacă în ultimul moment, puteţi să rămâneţi în piaţa publică, stând la soare, ca mulţi dintre acei muncitori, pentru că aveau prea mult timp?

Nu trebuie să ne prisosească timpul, nicio secundă: şi nu exagerez. E de lucru; lumea este mare şi sunt milioane de suflete care încă nu au auzit clar doctrina lui Cristos. Mă adresez fiecăruia dintre voi. Dacă îţi prisoseşte timpul, gândeşte-te bine: este foarte posibil că trăieşti lâncezeală spirituală; sau că, vorbind din perspectivă supranaturală, eşti un paralitic. Nu te mişti, stai pe loc, steril, fără să faci tot binele pe care ar trebui să îl transmiţi celor care se află alături de tine, în mediul tău, la munca ta, în familia ta.

Îmi vei spune, poate: şi pentru ce ar trebui să mă străduiesc? Nu îţi răspund eu, ci sfântul Paul: Dragostea lui Cristos ne constrânge¹⁰. Întreg cuprinsul unei existenţe este puţin pentru a lărgi frontierele carităţii tale. De la începuturile Opus Dei mi-am manifestat marea mea râvnă repetând neobosit, pentru sufletele generoase care se vor hotărî să-l traducă în fapte, acel strigat al lui Cristos: Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste între voi¹¹. Ne vor cunoaşte tocmai prin asta, întrucât caritatea este punctul de plecare al oricărei activităţi a unui creştin.

El, care este puritatea însăşi, ne asigură că discipolii lui nu vor fi recunoscuţi după curăţenia vieţii lor. El, care este austeritatea, care nu are nici măcar o piatră pe care să îşi culce capul¹², care a petrecut atâtea zile în post şi meditaţie¹³, nu le spune apostolilor: Vă vor recunoaşte ca aleşi ai mei pentru că nici nu mâncaţi, nici nu beţi.

Viaţa curată a lui Cristos era – cum a fost şi va fi în toate epocile – o palmă pentru acea societate de atunci, care era, ca şi acum, deseori, atât de putredă. Sobrietatea lui, altă lovitură de bici pentru cei care erau într-un banchet continuu, provocându-şi voma după ce mâncau, ca să poată să continue să mănânce, împlinind până la ultima literă cuvintele lui Saul: Îşi transformă pântecele într-un zeu¹⁴.

Umilinţa Domnului era altă lovitură, pentru acel mod de a-şi petrece viaţa preocupaţi doar de ei înşişi. Fiind la Roma, am comentat în repetate ocazii, şi probabil m-aţi auzit spunând, că pe sub aceste vestigii grandioase, azi în ruină, au defilat triumfători, găunoşi, îngâmfaţi, plini de mândrie, împăraţii şi generalii lor învingători. Şi, trecând pe sub aceste monumente, poate şi-au plecat capul, de teamă să nu se lovească de arcul de triumf cu fruntea lor maiestuoasă. Cu toate acestea, Cristos, umil, nu spune nici: Vă vor recunoaşte ca discipoli ai mei pentru că sunteţi umili şi modeşti.

Aş vrea să vă fac să observaţi că, după douăzeci de secole, încă mai apare cu toată forţa noutăţii porunca Maestrului, care este ca o scrisoare de prezentare a adevăratului fiu al lui Dumnezeu. De-a lungul vieţii mele preoţeşti, am spus foarte des în predicile mele că, din nefericire pentru atâţia, continuă să fie nouă, pentru că niciodată sau aproape niciodată oamenii nu s-au străduit să o practice: trist, dar aşa este. Şi este foarte clar că afirmaţia lui Mesia subliniază în mod categoric: Prin aceasta vă vor cunoaşte, dacă vă veţi iubi unii pe alţii! De aceea, simt nevoia să amintesc constant aceste cuvinte ale Domnului. Sfântul Paul adaugă: Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi astfel veţi împlini legea lui Cristos¹⁵. Momente pierdute, poate cu falsa scuză că ai destul timp... Când sunt atâţia fraţi, prieteni de-ai tăi, supraîncărcaţi cu lucrul! Cu delicateţe, cu curtoazie, cu surâsul pe buze, ajută-i în aşa fel încât să fie aproape imposibil ca ei să observe; şi nici să nu poată să îţi fie recunoscători, pentru că fineţea discretă a carităţii tale a făcut ca ea să treacă neobservată.

Nu le-a rămas nicio clipă liberă, ar argumenta acele sărmane care merg cu candelele goale. Le prisoseşte cea mai mare parte a zilei lucrătorilor din piaţă, pentru că nu se simt obligaţi să muncească, deşi chemarea Domnului este continuă, urgentă, de la prima oră. Să o acceptăm, răspunzând „da”: şi să îndurăm din dragoste – ceea ce nu înseamnă a îndura – greul şi zăduful zilei¹⁶.

A da roade pentru Dumnezeu

Să ne gândim acum la parabola despre bărbatul care, înainte de a pleca într-o altă ţară, a chemat pe servitorii săi şi le-a încredinţat avuţia sa¹⁷. Fiecăruia i-a încredinţat o sumă diferită, pentru a o administra în absenţa sa. Mi se pare foarte potrivit să ne concentrăm asupra comportamentului celui care a primit un talant: se poartă într-un mod căruia, în ţinutul meu, i se spune şmecherie. Se gândeşte, cu acea minte îngustă, şi hotărăşte: S-a dus şi a săpat în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său¹⁸.

Ce ocupaţie va alege apoi acest om, dacă a părăsit instrumentele de lucru? A decis în mod iresponsabil să opteze pentru comoditatea de a înapoia doar ceea ce i-a fost încredinţat. Se va dedica „omorârii” timpului, minutelor, orelor, zilelor, anilor, vieţii! Ceilalţi se străduiesc, negociază, se preocupă în mod nobil să restituie mai mult decât ceea ce au primit: rodul legitim, pentru că recomandarea a fost foarte precisă: Negotiamini dum venio¹⁹; preluaţi această muncă pentru a obţine câştig, până când stăpânul se întoarce. Acesta, nu; acesta îşi iroseşte existenţa.

Ce durere să trăieşti, practicând ca meserie „omorârea” timpului, care este o comoară de la Dumnezeu! Nu încap scuzele, pentru a justifica acest comportament. Niciunul să nu spună: Am doar un talant, nu pot câştiga nimic. Şi cu un singur talant poţi lucra în mod meritoriu²⁰ Ce tristeţe să nu scoţi profit, să nu obţii randament autentic din toate calităţile, puţine sau multe, pe care Dumnezeu i le dă omului pentru a se dedica slujirii sufletelor şi societăţii!

Când creştinul îşi „omoară” timpul pe pământ, este în pericol să îşi omoare cerul: când, din egoism, se retrage, se ascunde, nu este preocupat de nimic. Cel care îl iubeşte pe Dumnezeu nu dăruieşte doar ceea ce are, ceea ce este, în slujba lui Cristos: se dăruieşte pe el însuşi. Nu îşi vede – cu o privire josnică – doar eul său, în sănătate, în nume, în carieră.

Al meu, al meu, al meu..., gândesc, spun şi fac mulţi. Ce plictiseală! Spune sfântul Ieronim că, într-adevăr, ceea ce este scris: pentru a căuta scuze pentru păcate (Ps 140,4), în cazul acestor oameni, la păcatul mândriei se adaugă lenea şi neglijenţa²¹ .

Este mândria cea care repetă continuu acest al meu, al meu, al meu... Un viciu care transformă omul în creatură sterilă, care anulează năzuinţa de a lucra pentru Dumnezeu, care duce la irosirea timpului. Nu îţi pierde eficienţa, anihilează, în schimb, egoismul. Viaţa ta pentru tine? Viaţa ta pentru Dumnezeu, pentru binele tuturor oamenilor, din dragoste pentru Domnul. Dezgroapă acest talant! Fă-l să rodească: şi gustă bucuria că, în această lucrare supranaturală, nu contează că rezultatul nu este o minune pe pământ, pe care oamenii să poată să o admire. Esenţial este să dăruim tot ce suntem şi posedăm, să încercăm să facem ca talantul să aducă profit şi să ne străduim continuu să producem roade bune.

Dumnezeu ne acordă, poate, încă un an pentru a-l sluji. Nu vă gândiţi la cinci, nici la doi. Concentrează-te doar asupra acestuia: unul, cel în care am început: să-l dăruim, să nu-l îngropăm! Aceasta trebuie să fie hotărârea noastră.

Lângă vie

Era un om, un gospodar, care a sădit o vie, a împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a arendat-o unor viticultori şi a plecat în altă ţară²².

Aş vrea să medităm asupra învăţăturilor acestei parabole, din punctul de vedere care ne interesează acum. Tradiţia a văzut în această parabolă o imagine a destinului poporului ales de Dumnezeu; şi ne-a subliniat, în principal, faptul că, la atâta dragoste din partea Domnului, oamenii răspund cu infidelitate, cu lipsă de recunoştinţă.

Concret, vreau să ne oprim asupra acestui şi a plecat în altă ţară. Imediat ajung la concluzia că noi, creştinii, nu trebuie să abandonăm această vie, în care ne-a pus Domnul. Trebuie să ne folosim forţele în această lucrare, în îngrăditură, muncind la teasc şi, odată încheiată truda zilnică, să ne odihnim în turn. Dacă ne-am lăsa atraşi de comoditate, ar fi ca şi cum i-am răspunde lui Cristos: Uite, anii mei sunt pentru mine, nu pentru tine. Nu vreau să mă hotărăsc să-ţi îngrijesc via.

Domnul ne-a dăruit viaţa, simţurile, puterile, haruri fără număr: şi nu avem dreptul să uităm că suntem un lucrător, între atâţia alţii, pe această moşie, pe care el ne-a pus, pentru a colabora la sarcina de a le duce hrana celorlalţi. Acesta este locul nostru: între aceste limite; aici trebuie să ne străduim zilnic, cu el, ajutându-l în lucrarea lui răscumpărătoare²³.

Lăsaţi-mă să insist: timpul tău pentru tine? Timpul tău pentru Dumnezeu! Se poate ca, din milostivirea Domnului, acest egoism nu a intrat în sufletul tău pentru moment. Îţi vorbesc, pentru cazul în care, vreodată, simţi că inima ta şovăie în credinţa lui Cristos. Atunci îţi cer – îţi cere Dumnezeu – fidelitate în râvna ta, să îţi domini mândria, să îţi supui imaginaţia, să nu-ţi permiţi uşurinţa de a pleca departe, să nu dezertezi.

Le prisosea întreaga zi acelor zilieri care erau în mijlocul pieţei; voia să omoare orele, cel care a ascuns talantul în pământ; pleacă în altă parte cel care trebuia să se ocupe de vie. Toţi au în comun insensibilitatea, în faţa marii misiuni care i-a fost încredinţată de către Învăţător fiecărui creştin: cea de a ne considera instrumente ale sale, şi de a ne comporta ca atare, pentru a corăscumpăra, împreună cu el; cea de a ne consuma întreaga noastră viaţă în acest sacrificiu plin de bucurie de a ne dărui pentru binele sufletelor.

Smochinul neroditor

Tot sfântul Matei ne povesteşte că Isus s-a întors în Betania flămând²⁴. Pe mine mă mişcă totdeauna Cristos, şi mai ales când văd că este om adevărat, perfect, fiind, de asemenea, Dumnezeu perfect, pentru a ne învăţa să profităm chiar şi de lipsurile noastre şi de slăbiciunile noastre personale naturale, cu scopul de a ne oferi în întregime – aşa cum suntem – Tatălui, care acceptă cu plăcere această jertfă.

Îi era foame. Făcătorul universului, Stăpânul tuturor lucrurilor, suferă de foame! Doamne, îţi mulţumesc pentru că – din inspiraţie divină – scriitorul sfânt a lăsat acest semn în acest pasaj, cu un detaliu care mă obligă să te iubesc mai mult, care mă îndeamnă să doresc arzător contemplarea preasfintei tale umanităţi. Perfectus Deus, perfectus homo²⁵; Dumnezeu perfect şi om perfect, din carne şi oase, ca tine, ca mine.

Isus lucrase mult în ajun şi, când a pornit la drum, i s-a făcut foame. Mânat de această necesitate, se îndreaptă spre acel smochin care, de la distanţă, avea un frunziş splendid. Ne spune sfântul Marcu că nu era timpul smochinelor²⁶; dar Domnul nostru se apropie să le ia, ştiind foarte bine că în acel anotimp nu le va găsi. Cu toate acestea, văzând sterilitatea arborelui cu o aparenţă de rodnicie, cu acea abundenţă de frunze, porunceşte: În veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine²⁷!.

Este dur, da! Niciodată să nu mai rodească din tine fruct! Cât s-or fi mirat discipolii lui, cu atât mai mult dacă se gândeau că vorbeşte înţelepciunea lui Dumnezeu! Isus blestemă acest arbore pentru că a găsit doar aparenţa de fecunditate, frunzişul. Aşa învăţăm că nu există scuză pentru ineficienţă. Poate spun: Nu am cunoştinţe suficiente... Nu există scuză! Sau afirmă: Este din cauza bolii, talentul meu nu este mare, nu sunt favorabile condiţiile, este de vină mediul... Nu valorează nimic nici aceste scuze! Vai de cei care se împodobesc cu frunzişul unui fals apostolat, vai de cel care fac paradă de frunzişul bogat al unei aparente vieţi fecunde, fără intenţii sincere de a face rod! Pare că aceştia profită de timp, că se mişcă, organizează, că inventează un mod nou de a rezolva totul... Dar este neproductiv. Nimeni nu se va alimenta cu lucrările sale fără un miez supranatural.

Să-i cerem Domnului să fim suflete dispuse să lucreze cu eroism fecund. Pentru că nu lipsesc pe pământ mulţi cei în care, când se apropie de ei creaturile, descoperă doar frunze: mari, strălucitoare, bogate. Doar frunziş, numai asta, şi nimic mai mult. Iar sufletele ne privesc cu speranţa că îşi vor potoli foamea, care este foame de Dumnezeu. Nu este posibil să uităm că dispunem de toate mijloacele: doctrina suficientă şi harul lui Dumnezeu, în pofida mizeriilor noastre.

Vă amintesc din nou că ne rămâne puţin timp: Tempus breve est²⁸, pentru că este scurtă viaţa pe pământ, şi pentru că, având acele mijloace, nu avem nevoie de mai mult decât bunăvoinţă pentru a profita de ocaziile pe care ni le-a acordat Dumnezeu. De când Domnul nostru a venit în această lume, a început timpul potrivit, ziua mântuirii²⁹, pentru noi şi pentru toţi. Fie ca Tatăl nostru, Dumnezeu, să nu trebuiască să ne adreseze reproşul pe care l-a spus deja, prin gura lui Ieremia: Chiar şi barza îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi ţin timpul venirii lor; dar poporul meu nu cunoaşte legea Domnului³⁰!

Nu există zile rele sau nepotrivite: toate zilele sunt bune, pentru a-l sluji pe Domnul. Zilele rele apar doar atunci când omul le iroseşte cu lipsa lui de credinţă, cu lenevia lui, cu neglijenţa lui care îl înclină spre a nu lucra cu Dumnezeu, pentru Dumnezeu. Lăudaţi-l pe Domnul în orice împrejurare³¹!. Timpul este o comoară care se duce, care scapă, care ni se scurge printre degete ca apa printre stâncile înalte. Ieri a trecut, iar astăzi deja trece. Mâine va fi curând un alt ieri. Durata unei vieţi este foarte scurtă. Dar cât se poate realiza în acest mic spaţiu, din dragoste pentru Dumnezeu!

Nu ne va folosi nicio scuză. Domnul a fost generos cu noi: ne-a instruit cu răbdare; ne-a explicat preceptele sale cu parabole, a insistat fără odihnă. La fel ca pe Filip, ne poate întreba: De atâta timp sunt cu voi şi nu m-aţi cunoscut³²?. A venit momentul să lucrăm cu adevărat, să umplem toate momentele zilei, să suportăm – cu plăcere şi cu bucurie – greul şi zăduful zilei³³.

În lucrurile Tatălui

Cred că ne va ajuta să încheiem mai bine aceste reflecţii un pasaj din Evanghelia după sfântul Luca, din capitolul al doilea. Cristos este un copil! Ce durere au simţit mama lui şi sfântul Iosif pentru că – la întoarcerea de la Ierusalim – nu era printre rude şi prieteni! Şi ce bucurie a simţit Isus, când l-au văzut, de departe, învăţându-i pe învăţătorii lui Israel! Dar uitaţi-vă ce cuvinte, dure în aparenţă, ies din gura Fiului, când îi răspunde mamei lui: De ce m-aţi căutat³⁴?

Nu era firesc să îl caute? Sufletele care ştiu ce înseamnă să îl pierzi pe Cristos şi să îl găseşti pot înţelege asta... De ce m-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui meu³⁵? Oare nu ştiaţi că eu trebuie să îmi dedic în totalitate timpul Tatălui meu ceresc?

Acesta este rodul rugăciunii de azi: să ne convingem că drumul nostru pe pământ – în toate împrejurările şi în toate perioadele – este pentru Dumnezeu, că este o comoară de slavă, o reflectare celestă; că este, în mâinile noastre, o minune pe care trebuie să o administrăm, cu simţul responsabilităţii şi în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu: fără să fie necesar să ne schimbăm starea, în mijlocul străzii, sanctificând însăşi profesia sau ocupaţia şi viaţa din căminul nostru, relaţiile sociale, orice activitate care pare doar pământească.

Când aveam 26 de ani şi am perceput în toată profunzimea angajamentul de a-l sluji pe Dumnezeu în Opus Dei, i-am cerut din tot sufletul 80 de ani de seriozitate. I-am cerut mai mulţi ani Dumnezeului meu – cu ingenuitate de începător, infantilă – pentru a şti să folosesc timpul, pentru a învăţa să profit de fiecare minut în serviciul său. Domnul ştie să acorde aceste bogăţii. Poate tu şi eu vom ajunge să putem să spunem: Înţeleg mai mult decât cei bătrâni, căci am păzit îndrumările tale³⁶. Tinereţea nu trebuie să echivaleze cu nepăsarea, după cum nici părul alb nu înseamnă, neapărat, prudenţă şi înţelepciune.

Aleargă cu mine la mama lui Cristos: mama noastră, care l-ai văzut pe Isus crescând, care l-ai văzut folosindu-şi timpul pe când trăia printre oameni: învaţă-mă să îmi folosesc zilele în slujba Bisericii şi a sufletelor; învaţă-mă să aud, în adâncul inimii mele, ca pe un reproş duios, mamă bună, atâta timp cât o să fie necesar, că timpul meu nu îmi aparţine, pentru că este al Tatălui nostru care este în ceruri.