Spre sfinţenie

Suntem mişcaţi, inima ne tresaltă puternic când ascultăm cu atenţie acel strigăt al sfântului Paul: Voinţa lui Dumnezeu este să vă sfinţiţi¹. Azi, încă o dată, îmi propun mie, şi vă amintesc, de asemenea, şi vouă, şi omenirii întregi: Aceasta este voinţa lui Dumnezeu, să fim sfinţi.

Pentru a linişti sufletele cu autentică pace, pentru a transforma pământul, pentru a-l căuta în lume şi prin intermediul lucrurilor din lume pe Dumnezeu, Domnul nostru, este indispensabilă sfinţenia personală. În discuţiile mele cu oameni din atâtea ţări şi din mediile sociale cele mai diferite, deseori sunt întrebat: Şi ce ni se spune celor căsătoriţi? Ce se spune celor care lucrează pământul? Ce, văduvelor? Ce, tinerilor?

Răspund sistematic că am un singur fel de mâncare. Şi obişnuiesc să subliniez că Isus Cristos, Domnul nostru, a predicat vestea cea bună pentru toţi, fără nicio deosebire. Un singur fel de mâncare şi o singură hrană: Mâncarea mea este să fac voia celui care m-a trimis şi să-i îndeplinesc lucrarea². Pe fiecare ne cheamă la sfinţenie, de la fiecare cere dragoste: tineri şi bătrâni, burlaci şi căsătoriţi, sănătoşi şi bolnavi, culţi şi ignoranţi, oriunde ar lucra, oriunde s-ar afla. Există un singur mod de a creşte în familiaritatea şi înţelegerea cu Dumnezeu: să ne adresăm lui, în rugăciune, să vorbim cu el, să îi arătăm – de la inimă la inimă – ataşamentul nostru.

A vorbi cu Dumnezeu

Vă veţi ruga mie şi eu vă voi auzi³. Şi îl invocăm discutând, adresându-ne lui. Pentru aceasta trebuie să punem în practică îndemnul apostolului: Sine intermissione orate⁴; Rugaţi-vă mereu, orice s-ar întâmpla. Nu doar din inimă, ci din toată inima⁵.

Vă gândiţi că viaţa nu este mereu suportabilă, că nu lipsesc dezamăgirile, şi durerile, şi tristeţile. O să vă răspund, tot cu sfântul Paul, că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici domniile, nici timpul de faţă, nici viitorul, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu ne va putea despărţi de dragostea lui Dumnezeu, care este întru Cristos Isus, Domnul nostru⁶. Nimic nu ne poate îndepărta de caritatea lui Dumnezeu, de dragostea, de relaţia constantă cu Tatăl nostru.

A recomanda această uniune continuă cu Dumnezeu nu înseamnă a prezenta un ideal atât de sublim, încât se arată inaccesibil pentru majoritatea creştinilor? Într-adevăr, este sus ţinta, dar nu inaccesibilă. Calea care conduce la sfinţenie este calea rugăciunii; iar rugăciunea trebuie să se prindă puţin câte puţin în suflet, ca mica sămânţă care se va transforma mai târziu în copac cu frunziş bogat.

Să începem cu rugăciuni vocale, pe care mulţi le-am repetat de când eram copii: sunt fraze înflăcărate şi simple, adresate lui Dumnezeu şi mamei sale, care este mama noastră. Încă, dimineaţa şi seara, în fiecare zi, de obicei, reînnoiesc acea rugăciune de oferire pe care am învăţat-o de la părinţii mei: O, Marie, o, mama mea! Mă ofer în întregime ţie. Şi, ca dovadă a devotamentului meu filial, îţi consacru în această zi ochii mei, urechile mele, limba mea, inima mea... Nu este acesta – într-un fel – un început de contemplaţie, demonstraţie evidentă de abandon încrezător? Ce îşi povestesc cei care se iubesc, când se întâlnesc? Cum se comportă? Sacrifică tot ceea ce sunt şi ceea ce au pentru persoana pe care o iubesc.

Mai întâi o iaculatorie, apoi alta, şi alta..., până când pare insuficientă această fervoare, întrucât cuvintele sunt prea sărace...: şi se trece la intimitatea divină, la privirea lui Dumnezeu fără odihnă şi fără a obosi. Trăim atunci ca nişte captivi, ca nişte prizonieri. În timp ce îndeplinim, cu cea mai mare perfecţiune posibilă, date fiind greşelile şi limitările noastre, îndatoririle proprii condiţiei noastre şi funcţiei noastre, sufletul aspiră să se elibereze. Se îndreaptă spre Dumnezeu, ca fierul atras de forţa magnetului. Începem să îl iubim pe Isus într-o formă mai eficientă, cu o dulce înfiorare.

Vă voi întoarce din robie şi vă voi strânge din toate popoarele şi din toate locurile⁷. Ne vom elibera din sclavie, cu rugăciune: ne ştim liberi, zburând într-o oraţie de suflet îndrăgostit, într-un cântec de dragoste, care ne impulsionează să nu ne îndepărtăm de Dumnezeu. Un nou mod de a păşi pe pământ, un mod divin, supranatural, minunat. Amintindu-i pe atâţia scriitori castilieni din secolul al XVI-lea, poate ne va plăcea să spunem, la rândul nostru: Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, este Cristos cel care trăieşte în mine⁸!.

Se acceptă cu bucurie necesitatea de a munci în această lume, timp de mulţi ani, pentru că Isus are puţini prieteni aici, jos. Să nu respingem obligaţia de a trăi, de a trudi – până la epuizare – în slujba lui Dumnezeu şi a Bisericii. În acest mod, în libertate: In libertatem gloriae filiorum Dei⁹, qua libertate Christus nos liberavit¹⁰; Cu libertatea fiilor lui Dumnezeu, pe care Isus Cristos ne-a câştigat-o murind pe lemnul crucii.

Este posibil ca, încă de la început, să se ridice nori de praf şi ca, în acelaşi timp, să folosească duşmanii sfinţirii noastre o atât de vehementă şi bine orchestrată tehnică de terorism psihologic – de abuz de putere –, încât să îi atragă în direcţia lor absurdă chiar şi pe cei care, mult timp, şi-au menţinut alt comportament, mai logic şi mai drept. Şi chiar dacă vocea lor sună ca un clopot spart, care nu este turnat în metal bun şi este foarte diferit de fluieratul păstorului, aceştia estompează cuvântul, care este unul dintre darurile cele mai preţioase pe care omul le-a primit de la Dumnezeu, dar minunat pentru a exprima înalte gânduri de dragoste şi de prietenie faţă de Domnul şi de creaturile sale, până la a face să se înţeleagă de ce sfântul Iacob spune despre limbă că este o lume de nedreptăţi¹¹. Atâtea rele poate să provoace: minciuni, denigrări, batjocuri, escrocherii, insulte, şuşoteli chinuitoare.

Umanitatea preasfântă a lui Cristos

Cum putem depăşi aceste neplăceri? Cum vom reuşi să ne întărim în acea hotărâre, care începe să ni se pară foarte apăsătoare? Inspirându-ne din modelul pe care ni-l arată preasfânta Fecioară, mama noastră: un drum foarte lat, care în mod necesar trece prin Isus.

Pentru a ne apropia de Dumnezeu trebuie să o luăm pe drumul drept, care este umanitatea preasfântă a lui Cristos. Pentru aceasta, recomand mereu să se citească acele cărţi care relatează patimile Domnului. Aceste scrieri, pline de sinceră pietate, ni-l aduc în minte pe Fiul lui Dumnezeu, om ca şi noi şi Dumnezeu adevărat, care iubeşte şi suferă în trupul său pentru mântuirea lumii.

Să ne oprim asupra uneia dintre devoţiunile cele mai răspândite între creştini, rugăciunea sfântului Rozariu. Biserica ne îndeamnă să contemplăm misterele: pentru ca să se întipărească în mintea şi în imaginaţia noastră, cu bucuria, durerea şi gloria sfintei Maria, exemplul uimitor al Domnului, în cei treizeci de ani ascunşi ai săi, în cei trei ani în care a predicat, în patimile sale cumplite şi în glorioasa sa înviere.

A-l urma pe Cristos: acesta este secretul. Să-l însoţim atât de aproape, încât să trăim cu el, ca acei primi doisprezece; atât de aproape, încât să ne identificăm cu el. Nu vom întârzia să afirmăm, dacă nu am pus obstacole în calea harului, că ne-am îmbrăcat cu Domnul nostru Isus Cristos¹². Se reflectă Domnul în comportarea noastră, ca într-o oglindă. Dacă oglinda este aşa cum trebuie, va capta chipul plin de blândeţe al Mântuitorului nostru, fără a-l desfigura, fără a-l schimonosi: iar ceilalţi vor avea posibilitatea de a-l admira, de a-l urma.

În această strădanie de a ne identifica cu Cristos, descoperim patru etape: să-l căutăm, să-l găsim, să ne apropiem de el şi să-l iubim. Poate vă veţi da seama că sunteţi în prima etapă. Căutaţi-l cu sete, căutaţi-l în voi înşivă cu toate puterile voastre. Dacă lucraţi cu acest sârg, îndrăznesc să garantez că deja l-aţi găsit, şi că aţi început să vă apropiaţi de el şi să-l iubiţi, şi să aveţi discuţia voastră cu el, în ceruri¹³.

Îl rog pe Domnul să ne hotărâm să hrănim în sufletele noastre unica ambiţie nobilă, singura care merită: să mergem alături de Isus Cristos, cum au mers mama sa binecuvântată şi sfântul Iosif, cu ardoare, cu abnegaţie, fără a neglija nimic. Vom fi părtaşi la fericirea prieteniei divine – într-o reculegere interioară, compatibilă cu îndatoririle noastre profesionale şi cu cele de cetăţean –, şi îi vom mulţumi pentru delicateţea şi claritatea cu care el ne învaţă să îndeplinim voinţa Tatălui nostru care locuieşte în ceruri.

Dar să nu uitaţi că a fi cu Isus înseamnă, cu siguranţă, să ne întâlnim cu crucea lui. Când ne abandonăm în mâinile lui Dumnezeu, se întâmplă deseori ca el să permită să gustăm durerea, singurătatea, contradicţiile, calomniile, defăimările, ironiile, interioare şi exterioare: pentru că vrea să ne conformăm chipului şi asemănării lui şi permite, de asemenea, să ni se spună nebuni şi să fim luaţi drept neştiutori.

Este momentul să iubim mortificarea pasivă, care vine – pe ascuns sau cu neruşinare şi insolenţă – când nu o aşteptăm. Vor ajunge să fie rănite oile, cu pietre care ar fi trebuit aruncate asupra lupilor: cel care îl urmează pe Cristos va vedea pe pielea sa că aceia care ar trebui să îl iubească se poartă cu el într-un mod care merge de la neîncredere la ostilitate, de la suspiciune la ură. Îl privesc cu suspiciune, ca pe un mincinos, pentru că nu cred că ar putea avea o relaţie personală cu Dumnezeu, o viaţă interioară; în schimb, faţă de un ateu sau de un indiferent, aceiaşi oameni de obicei zvăpăiaţi şi neruşinaţi, se umplu de amabilitate şi de înţelegere.

Şi poate că Domnul permite ca discipolul său să se vadă atacat cu arma, care niciodată nu face cinste celui care o foloseşte, a injuriilor personale; cu folosirea locurilor comune, rod tendenţios şi vinovat al unei propagande masive şi mincinoase: pentru că nu toţi au bun simţ şi măsură.

Cei care sprijină o teologie incertă şi o morală relaxată, fără frâne; cei care urmează după bunul lor plac o Liturghie îndoielnică, cu o disciplină de hippies şi o conducere iresponsabilă, nu este de mirare că propagă împotriva celor care doar vorbesc despre Isus Cristos zvonuri, suspiciuni, false denunţuri, ofense, maltratări, umilinţe, bârfe şi batjocuri de toate felurile.

Aşa sculptează Isus sufletele alor săi, fără să înceteze să le dea în interior seninătate şi bucurie, pentru că înţeleg foarte bine că – alăturând sute de minciuni – demonii nu sunt capabili să facă un adevăr: şi întipăreşte în vieţile lor convingerea că le va fi uşor doar când se hotărăsc să nu le fie.

Admirând şi iubind cu adevărat umanitatea sfântă a lui Isus, vom descoperi una câte una rănile sale. Şi în aceste momente de pătimire pasivă, dureroase, puternice, de lacrimi dulci şi amare pe care reuşim să le ascundem, simţim nevoia să ajungem în interiorul fiecăreia dintre acele sfinte răni: pentru a ne purifica, pentru a ne bucura cu acest sânge răscumpărător, pentru a ne întări. Vom zbura ca porumbeii care, după cum spune Scriptura¹⁴, se adăpostesc în găurile din stânci, pe timp de furtună. Ne ascundem în acest refugiu, pentru a găsi intimitatea cu Cristos: şi vom vedea că glasul său său este blând, iar chipul său este frumos¹⁵, pentru că aceia care ştiu că vocea lui este blândă şi plăcută sunt cei care au primit harul evangheliei, care îi face să spună: Tu ai cuvintele vieţii veşnice¹⁶.

Să nu credem că, pe această cale a contemplaţiei, patimile s-ar fi atenuat definitiv. Ne-am înşela dacă am crede că năzuinţa de a-l căuta pe Cristos, realitatea întâlnirii cu el şi a relaţiei cu el, dulceaţa dragostei sale, ne transformă în persoane impecabile. Deşi nu vă lipseşte experienţa, lăsaţi-mă totuşi să vă amintesc acest lucru. Duşmanul lui Dumnezeu şi al omului, Satana, nu se dă bătut, nu se odihneşte. Şi ne asediază, inclusiv atunci când sufletul arde aprins de dragoste pentru Dumnezeu. Ştie că atunci căderea este mai dificil să se producă, dar că – dacă reuşeşte să facă în aşa fel încât creatura să-l ofenseze pe Domnul său, oricât de puţin – va putea lansa asupra acelei conştiinţe grava ispită a deznădejdii.

Dacă vreţi să învăţaţi din experienţa unui biet preot care nu pretinde să vorbească despre altceva decât despre Dumnezeu, vă sfătuiesc ca, atunci când carnea încearcă să-şi recupereze privilegiile pierdute sau mândria – care este şi mai rea – se revoltă şi se înfurie, grăbiţi-vă să vă adăpostiţi în aceste divine răni pe care, în trupul lui Cristos, le-au deschis cuiele care l-au prins pe cruce şi lancea care i-a străpuns pieptul. Faceţi aşa cum simţiţi: descărcaţi în rănile Domnului toată această dragoste omenească... şi această dragoste divină. Aceasta înseamnă a aspira la uniune, a te simţi frate al lui Cristos, de acelaşi sânge cu el, fiu al aceleiaşi mame, pentru că este ea cea care ne-a dus la Isus.

Sfânta cruce

Dorinţă arzătoare de adoraţie, năzuinţă de a repara ofensele cu delicateţe şi cu suferinţă. Afirmaţia lui Isus: Cine nu-şi ia crucea şi mă urmează, nu este vrednic de mine¹⁷, devine viaţă în viaţa voastră. Şi Domnul ni se arată de fiecare dată mai exigent, ne cere reparaţie şi penitenţă, până la a ne impulsiona să experimentăm năzuinţa arzătoare de a trăi pentru Dumnezeu, pus pe cruce odată cu Cristos¹⁸. Dar această comoară noi o avem în vase de lut fragile şi casante, pentru ca această putere să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi¹⁹.

De pretutindeni suntem apăsaţi, dar nu striviţi; fără ieşire, dar nu descurajaţi sau fără mijloace; suntem prigoniţi, nu însă părăsiţi; suntem doborâţi, dar nu nimiciţi. Mereu purtăm în trupul nostru chinul de moarte al lui Isus²⁰.

Ne imaginăm că Domnul nu ne ascultă, că ne înşelăm, că se aude doar monologul vocii noastre. Ne simţim ca şi cum am fi fără niciun sprijin pe pământ şi abandonaţi de cer. Cu toate acestea, este reală şi practică oroarea noastră faţă de păcat, chiar dacă este lesne iertător. Cu încăpăţânarea cananeencei, să ne prosternăm copleşiţi ca ea, care l-a adorat, implorând: Doamne, ajută-mă²¹!. Va dispărea întunericul, învins de lumina dragostei.

Este momentul să strigăm: aminteşte-ţi de promisiunile pe care ni le-ai făcut, pentru a ne umple de speranţă; acestea mă consolează în nimicnicia mea şi umplu viaţa mea de tărie²². Domnul nostru vrea să contăm pe el, în toate: să vedem clar că fără el nu putem nimic²³, şi cu el putem totul²⁴. Se confirmă hotărârea noastră de a rămâne mereu în prezenţa sa²⁵. Cu claritatea lui Dumnezeu în inteligenţa noastră, care pare inactivă, ne apare sigur faptul că, dacă Creatorul are grijă de toţi – inclusiv de duşmanii săi –, cu atât mai mult va avea grijă de prietenii săi. Ne convingem că nu există rău, nici contradicţie, care să nu fie spre bine: aşa se instaurează, cu mai multă tărie, în spiritul nostru, bucuria şi pacea, pe care niciun motiv omenesc nu le va putea smulge, pentru că aceste vizite ne lasă mereu ceva al său, ceva divin. Să-l lăudăm pe Domnul Dumnezeul nostru, care a făcut în noi lucrări minunate²⁶, şi să înţelegem că am fost creaţi cu capacitatea de a poseda o comoară infinită²⁷.

Preasfânta Treime

Am început cu rugăciuni vocale, simple, încântătoare, pe care le-am învăţat în copilăria noastră, şi pe care nu am vrea să le abandonăm niciodată. Rugăciunea, care a început cu această ingenuitate puerilă, se dezvoltă acum în făgaş larg, domol şi sigur, pentru că urmează pasul prieteniei cu acela care a afirmat: Eu sunt calea²⁸. Dacă îl iubim pe Cristos astfel, dacă cu divină îndrăzneală ne refugiem în rana pe care lancea a lăsat-o în coasta sa, se va îndeplini promisiunea Învăţătorului: Dacă cineva mă iubeşte, îmi va păstra cuvântul, iar Tatăl meu îl va iubi şi noi vom veni la el şi vom locui la el²⁹.

Inima are nevoie atunci, de a o deosebi şi de a o adora pe fiecare dintre persoanele divine. Într-un fel, este o descoperire, pe care o face sufletul în viaţa supranaturală, ca una dintre acele mici fiinţe care îşi deschide ochii asupra existenţei. Şi discută cu dragoste cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Duhul Sfânt; şi se supune cu uşurinţă acţiunii Duhului Sfânt dătător de viaţă, care ne dăruieşte fără să merităm: darurile şi virtuţile supranaturale!

Am alergat precum cerbul, care tânjeşte după izvoare³⁰; cu gura arsă de sete, uscată. Vrem să bem din acest izvor de apă vie. Fără ciudăţenii, de-a lungul zilei ne mişcăm în acest abundent şi limpede izvor de seve proaspete care urcă spre viaţa veşnică³¹. Cuvintele sunt de prisos, pentru că limba nu reuşeşte să se exprime; acum inteligenţa se linişteşte. Nu se mai reflectă, se priveşte. Şi sufletul începe încă o dată să cânte, cu cântec nou, pentru că se simte şi se ştie privit, de asemenea, cu dragoste de Dumnezeu, în toate clipele.

Nu mă refer la situaţii extraordinare. Sunt, pot foarte bine să fie, fenomene obişnuite ale sufletul nostru: o nebunie din dragoste care, fără spectacol, fără extravaganţe, ne învaţă să suferim şi să trăim, pentru că Domnul ne acordă înţelepciunea. Ce linişte, ce pace, atunci, odată intraţi pe calea îngustă ce duce la viaţă³²!

Ascetică? Mistică? Nu mă interesează. Orice ar fi, mistică sau ascetică, ce contează? Este un dar al lui Dumnezeu. Dacă tu încerci să meditezi, Domnul nu te va lipsi de ajutorul său. Credinţă şi fapte de credinţă: fapte, pentru că Domnul – ai constatat acest lucru de la început, şi l-am subliniat la momentul potrivit – este în fiecare zi mai exigent. Aceasta este deja contemplaţie şi este uniune; aceasta trebuie să fie viaţa multor creştini, fiecare mergând înainte pe propria sa cale spirituală – sunt infinite –, în mijlocul grijilor lumii, chiar dacă nici măcar nu şi-au dat seama.

O rugăciune şi un comportament care nu ne îndepărtează de activităţile noastre obişnuite, care în mijlocul acestei strădanii nobile pământeşti ne conduc la Domnul. Ridicând toate aceste corvezi spre Dumnezeu, creatura spiritualizează lumea. Am vorbit de atâtea ori despre mitul regelui Midas, care transforma în aur tot ce atingea! În aur de merite supranaturale putem transforma tot ceea ce atingem, în pofida erorilor noastre personale.

Aşa acţionează Dumnezeul nostru. Când acel fiu se întoarce, după ce şi-a cheltuit banii trăind rău, după ce – mai presus de toate – a uitat de tatăl său, tatăl spune: Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare! Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l! Să mâncăm şi să ne înveselim³³. Tatăl nostru, Dumnezeu, când mergem la el cu căinţă, scoate din mizeria noastră bogăţie; din slăbiciunea noastră, forţă. Ce ne va pregăti, dacă nu îl abandonăm, dacă îl frecventăm în fiecare zi, dacă îi adresăm cuvinte de duioşie confirmate cu acţiunile noastre, dacă îi cerem totul, încrezători în omnipotenţa sa şi în milostivirea sa? Doar pentru că s-a întors la el fiul său, după ce l-a trădat, pregăteşte o serbare; ce ne va acorda, dacă mereu am încercat să rămânem alături de el?

Departe de comportamentul nostru, de aceea, amintirea ofenselor care ni s-au adus, a umilinţelor pe care le-am suferit – oricât de nedrepte, grosolane şi brutale au fost –, pentru că nu este demn de un fiu al lui Dumnezeu să aibă un registru, să contabilizeze jignirile. Nu putem să uităm exemplul lui Cristos, iar credinţa noastră creştină nu se schimbă ca o haină: poate să slăbească sau se poate întări ori se poate pierde. Cu această viaţă supranaturală, credinţa se întăreşte, iar sufletul se îngrozeşte văzând mizerabila goliciune umană, fără ceea ce este divin. Şi iartă, şi mulţumeşte: Dumnezeul meu, dacă îmi privesc biata mea viaţă, nu găsesc niciun motiv de vanitate şi, cu atât mai puţin, de mândrie: găsesc doar o mulţime de motive de a trăi mereu umil şi căit. Ştiu bine că domnia cea mai bună este slujirea.

Rugăciune vie

Mă voi scula acum şi voi cutreiera cetatea, străzile şi pieţele; şi voi căuta pe iubitul inimii mele³⁴... Şi nu doar cetatea: Voi cutreiera dintr-o parte în alta a lumii – în toate naţiile, în toate popoarele, pe cărări şi pe poteci – pentru a atinge pacea sufletului meu. Şi o descopăr în ocupaţiile zilnice, care nu sunt piedici pentru mine; care sunt – dimpotrivă – cale şi motiv pentru a iubi din ce în ce mai mult şi a mă uni din ce în ce mai mult cu Dumnezeu.

Şi când ne pândeşte – violentă – tentaţia descurajării, a împotrivirilor, a luptei, a supărării, a unei noi nopţi în suflet, ne pune psalmistul pe buze şi în minte acele cuvinte: Voi fi cu el în strâmtorare³⁵. Cât valorează, Isuse, în faţa crucii tale, a mea; în faţa rănilor tale, zgârieturile mele? Cât valorează, în faţa dragostei tale imense, pure şi infinite, această biată greutate pe care ai pus-o tu pe umerii mei? Şi inimile voastre, şi a mea, se umplu de o dorinţă nepotolită, mărturisindu-i – cu fapte – că murim de dragoste³⁶.

Se naşte o sete de Dumnezeu, o fervoare de a-i înţelege lacrimile; de a-i vedea surâsul, chipul... Cred că modul cel mai bun de a exprima aceste sentimente este să repetăm, cu Scriptura: Cum cerbul doreşte apa izvoarelor, aşa tânjeşte sufletul meu după tine, o Dumnezeul meu³⁷!. Iar sufletul înaintează pătruns în Dumnezeu, îndumnezeit: s-a făcut creştinul călător însetat, care îşi deschide gura pentru apele izvorului³⁸.

Cu această angajare, râvna apostolică se încinge, creşte în fiecare zi – molipsindu-i şi pe ceilalţi –, pentru că binele este molipsitor. Nu este posibil ca biata noastră natură, atât de aproape de Dumnezeu, să nu ardă de dorinţa de a semăna în lumea întreagă bucuria şi pacea, de a uda totul cu apele mântuitoare care izvorăsc din coasta străpunsă a lui Cristos³⁹, de a începe şi de a sfârşi toate însărcinările din iubire.

V-am vorbit înainte despre dureri, despre suferinţe, despre lacrimi. Şi nu mă contrazic dacă afirm că, pentru un discipol care îl caută cu dragoste pe Învăţător, este foarte diferit gustul tristeţilor, al durerilor, al supărărilor: dispar în măsura în care se acceptă cu adevărat voinţa lui Dumnezeu, în măsura în care îndeplinesc cu bucurie planurile sale, ca nişte fii credincioşi, deşi nervii parcă se rup, iar supliciul pare insuportabil.

Viaţa obişnuită

Mă interesează să confirm din nou că nu mă refer la un mod extraordinar de a trăi creştineşte. Fiecare dintre noi să mediteze asupra a ceea ce Dumnezeu a făcut pentru el şi asupra modului în care a răspuns. Dacă suntem curajoşi în acest examen personal, vom percepe ceea ce încă ne lipseşte. Ieri m-am emoţionat, ascultând despre un catehumen japonez care îi învăţa catehismul pe alţii, care încă nu îl cunoşteau pe Cristos. Şi mi s-a făcut ruşine. Avem nevoie de mai multă credinţă, mai multă credinţă! Şi, odată cu credinţa, contemplaţia.

Revedeţi cu linişte acea atenţionare divină, care umple sufletul de nelinişte şi, în acelaşi timp, îi aduce savoare de fagure şi de miere: Redemi te, et vocavi te nomine tuo: meus es tu⁴⁰; Te-am răscumpărat, te-am chemat pe nume: eşti al meu! Să nu-i furăm lui Dumnezeu ceea ce este al său. Un Dumnezeu care ne-a iubit până la punctul de a muri pentru noi, ne-a ales din toată eternitatea, înainte de crearea lumii, ca să fim sfinţi în prezenţa sa⁴¹: şi care continuu ne aduce ocazii de purificare şi de dăruire.

Dacă am avea vreo îndoială, primim altă dovadă de pe buzele lui: Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am pus ca să mergeţi şi să daţi rod, iar rodul vostru să rămână, rodul lucrării voastre de suflete contemplative⁴².

Aşadar, credinţă, credinţă supranaturală. Când credinţa slăbeşte, omul tinde să şi-l imagineze pe Dumnezeu ca şi cum ar fi departe, fără să se preocupe de fiii săi. Se gândesc la religie ca la ceva juxtapus, pentru când nu mai rămâne altă scăpare; aşteaptă, fără niciun fundament, manifestări spectaculoase, succese insolite. Când credinţa vibrează în suflet, se descoperă, în schimb, că paşii creştinului nu se separă de viaţa omenească zilnică şi obişnuită. Şi că această sfinţenie mare, pe care Dumnezeu ne-o cere, este cuprinsă aici şi acum, în lucrurile mărunte ale fiecărei zile.

Îmi place să vorbesc despre drum, pentru că suntem călători, ne îndreptăm spre casa din cer, spre patria noastră. Dar iată că un drum, chiar dacă poate să aibă porţiuni pline cu greutăţi deosebite, chiar dacă ne face să trecem printr-un râu sau să traversăm o mică pădure aproape de nepătruns, de obicei este ceva obişnuit, fără surprize. Pericolul este rutina: să ne imaginăm că în asta, în ceva de fiecare clipă, nu se află Dumnezeu, pentru că este ceva atât de simplu, atât de obişnuit!

Mergeau cei doi discipoli spre Emaus. Mersul lor era normal, ca al atâtor altora care treceau prin acele locuri. Şi acolo, cu naturaleţe, li se arată Isus, şi merge cu ei, antrenându-i într-o discuţie care micşorează oboseala. Îmi imaginez scena; este deja seară. Suflă o briză uşoară. În jur, câmpuri semănate cu grâu deja crescut, şi măslini bătrâni, cu ramurile argintate de lumina blândă.

Isus, pe drum. Doamne, cât de mare eşti mereu! Dar mă emoţionezi când te cobori să ne urmezi, să ne cauţi, în alergătura noastră zilnică. Doamne, dă-ne nevinovăţia spiritului, privirea curată, mintea clară, care să ne permită să te înţelegem când vii fără niciun semn exterior al gloriei tale.

Drumul se termină la sosirea în sat, şi celor doi care – fără să-şi dea seama – au fost atinşi în străfundul sufletului de cuvântul şi dragostea lui Dumnezeu făcut om, le pare rău că pleacă. Pentru că Isus îi salută şi dădu să meargă mai departe⁴³. Domnul nostru nu se impune niciodată. Vrea să îl chemăm liberi, de când am întrevăzut puritatea dragostei, pe care ne-a pus-o în suflet. Trebuie să-l reţinem cu forţă şi să îl rugăm: Rămâi cu noi, căci se lasă seara şi ziua e de acum pe sfârşite⁴⁴, se face noapte.

Aşa suntem: mereu puţin îndrăzneţi, poate din lipsă de sinceritate, sau poate din pudoare. În adânc, gândim: Rămâi cu noi, pentru că ne dau târcoale în suflet tenebrele, şi doar tu eşti lumină, doar tu poţi linişti această nelinişte care ne consumă. Pentru că între lucrurile frumoase, oneste, să nu-l ignorăm pe cel care este cel dintâi: să-l avem mereu pe Dumnezeu⁴⁵.

Şi Isus rămâne. Ni se deschid ochii, ca aceia ai lui Cleopa şi ai însoţitorului lui, când Isus împarte pâinea; şi chiar dacă el dispare din vederea noastră, vom fi în stare să începem din nou drumul – când se face noapte –, pentru a le vorbi celorlalţi despre el, pentru că atâta bucurie nu încape într-un singur piept.

Drumul spre Emaus. Dumnezeul nostru a umplut de dulceaţă acest nume. Iar Emaus este lumea întreagă, pentru că Domnul a deschis drumurile divine ale pământului.

Cu sfinţii îngeri

Îi cer Domnului ca, în timpul şederii noastre pe acest pământ, aici, să nu ne îndepărtăm niciodată de călătorul divin. Pentru aceasta, să creştem, de asemenea, prietenia noastră cu sfinţii îngeri păzitori. Toţi avem nevoie de multă companie: compania cerului şi a pământului. Fiţi devotaţi sfinţilor îngeri! Este foarte omenească prietenia, dar, de asemenea, este foarte divină; la fel ca viaţa noastră, care este divină şi omenească. Vă amintiţi ce spune Domnul? Eu nu vă mai chem servitori, ci prieteni⁴⁶. Ne învaţă să avem încredere în prietenii lui Dumnezeu, care sunt deja în cer, şi în creaturile care convieţuiesc cu noi, şi în acelea care par îndepărtate de Domnul, pentru a le atrage pe calea cea bună.

Voi încheia repetând ceea ce le-a spus sfântul Paul colosenilor: Nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă fie dată din plin cunoaşterea voinţei lui, cu toată înţelepciunea şi înţelegerea spirituală⁴⁷. Înţelepciunea o primim prin rugăciune, prin contemplaţie, prin lucrarea Duhului Sfânt în suflet.

Ca să duceţi o viaţă vrednică de Domnul, întru totul pe placul lui, să daţi rod prin orice faptă bună, să înaintaţi în cunoaşterea lui Dumnezeu, să fiţi întăriţi în toate, potrivit cu slăvita sa putere, în vederea unei răbdări şi îndurări desăvârşite, cu bucurie aducându-i mulţumire Tatălui, care ne-a învrednicit să fim părtaşi în lumină la moştenirea sfinţilor. El ne-a smuls de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului său preaiubit⁴⁸.

Fie ca mama lui Dumnezeu şi mama noastră să ne protejeze, cu scopul ca fiecare dintre noi să poată sluji Biserica în plenitudinea credinţei, cu darurile Duhului Sfânt şi cu viaţa contemplativă. Fiecare îndeplinind îndatoririle personale care îi revin; fiecare cu meseria şi cu profesia sa şi, îndeplinind obligaţiile stării sale, să îl mărească cu bucurie pe Domnul.

Iubiţi Biserica, slujiţi-o cu bucuria conştientă a celui care a ştiut să se hotărască pentru această slujire din dragoste. Şi dacă am vedea că unii merg fără speranţă, precum cei doi din Emaus, să ne apropiem cu credinţă – nu în nume propriu, ci în numele lui Cristos –, pentru a-i asigura că promisiunea lui Isus nu poate să nu se îndeplinească, a-i asigura că el veghează asupra miresei sale mereu, că nu o abandonează. Că vor trece tenebrele, pentru că suntem fii ai luminii⁴⁹ şi suntem chemaţi la viaţa veşnică.

El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. Cel care stătea pe scaunul de domnie a zis: Iată, eu fac toate noi. Şi a spus: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate. Apoi mi-a zis: S-a sfârşit! Eu sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul. Celui care îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel care va birui şi va moşteni aceste lucruri, eu îi voi fi Dumnezeu şi el îmi va fi fiu⁵⁰.