Este momentul să strigăm: aminteşte-ţi de promisiunile pe care ni le-ai făcut, pentru a ne umple de speranţă; acestea mă consolează în nimicnicia mea şi umplu viaţa mea de tărie²². Domnul nostru vrea să contăm pe el, în toate: să vedem clar că fără el nu putem nimic²³, şi cu el putem totul²⁴. Se confirmă hotărârea noastră de a rămâne mereu în prezenţa sa²⁵. Cu claritatea lui Dumnezeu în inteligenţa noastră, care pare inactivă, ne apare sigur faptul că, dacă Creatorul are grijă de toţi – inclusiv de duşmanii săi –, cu atât mai mult va avea grijă de prietenii săi. Ne convingem că nu există rău, nici contradicţie, care să nu fie spre bine: aşa se instaurează, cu mai multă tărie, în spiritul nostru, bucuria şi pacea, pe care niciun motiv omenesc nu le va putea smulge, pentru că aceste vizite ne lasă mereu ceva al său, ceva divin. Să-l lăudăm pe Domnul Dumnezeul nostru, care a făcut în noi lucrări minunate²⁶, şi să înţelegem că am fost creaţi cu capacitatea de a poseda o comoară infinită²⁷.