Libertatea, dar al lui Dumnezeu

De multe ori v-am amintit acea scenă mişcătoare pe care ne-o relatează evanghelia: Isus este în corabia lui Petru, de unde le-a vorbit oamenilor. Această mulţime care îl urma i-a aprins întreaga dorinţă arzătoare de a ajuta suflete care îi consumă inima, iar Învăţătorul divin vrea ca discipolii săi să participe de acum la această strădanie. După ce le spune să se avânte în largul mării – Duc in altum¹!–, îi sugerează lui Petru să arunce plasele pentru a pescui.

Nu mă voi opri acum asupra detaliilor, atât de pline de învăţăminte, ale acestor momente. Aş dori să analizăm reacţia apostolului Petru, la vederea miracolului: Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos²! Un adevăr – nu mă îndoiesc – care se potriveşte perfect situaţiei personale a tuturor. Cu toate acestea, vă asigur că, întâlnind de-a lungul vieţii mele atâtea minuni ale harului, făcute prin intermediul mâinilor omeneşti, mă simt înclinat, cu fiecare zi mai înclinat, să strig: Doamne, nu pleca de la mine, pentru că fără tine nu pot face nimic bun.

Înţeleg foarte bine, tocmai de aceea, acele cuvinte ale episcopului de Hippona, care sună ca un cântec minunat al libertăţii: Dumnezeu, care te-a creat fără tine, nu te va salva fără tine³, pentru că ne mişcăm mereu, fiecare dintre noi, tu, eu, cu posibilitatea – tristă – de a ne ridica împotriva lui Dumnezeu, de a-l respinge – poate prin comportamentul nostru – sau de a exclama: Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi⁴.

A alege viaţa

Cu recunoştinţă, pentru că percepem fericirea la care am fost chemaţi, am aflat că toate creaturile au fost scoase din nimic de Dumnezeu şi sunt pentru Dumnezeu: creaturile raţionale, oamenii, cu toate că atât de des ne pierdem raţiunea; şi cele iraţionale, care cutreieră pe suprafaţa pământului, sau trăiesc în adâncurile lumii, sau traversează albastrul cerului, unele aproape ajungând să se holbeze la soare. Dar, în mijlocul acestei miraculoase diversităţi, doar noi, oamenii – nu vorbesc aici despre îngeri –, ne unim cu Creatorul prin exercitarea propriei noastre libertăţi: putem să-i oferim sau să-i negăm Domnului gloria care îi revine ca autor a tot ceea ce există.

Această posibilitate compune clar-obscurul libertăţii umane. Domnul ne invită, ne impulsionează – pentru că ne iubeşte din adâncul inimii sale! – să alegem binele. Iată, ţi-am pus azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul, căci ţi-am poruncit azi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli pe căile lui şi să păzeşti poruncile lui, legile lui şi rânduielile lui, ca să trăieşti... Alege deci viaţa, ca să trăieşti⁵.

Vrei să te gândeşti – eu, de asemenea, îmi fac examenul de conştiinţă – dacă îţi menţii de neclintit şi fermă alegerea vieţii? Dacă auzind această voce a lui Dumnezeu, atât de plină de bunătate, care te stimulează la sfinţenie, răspunzi liber „da”? Să ne întoarcem privirea la Isus al nostru, când vorbea oamenilor în oraşele şi pe câmpurile din Palestina. Nu doreşte să se impună. Dacă vrei să fii desăvârşit⁶..., îi spune tânărului bogat. Acel băiat a respins sugestia, şi spune evanghelia că abiit tristis⁷, a plecat întristat. De aceea, odată, l-am numit pasărea tristă: a pierdut bucuria pentru că nu şi-a încredinţat libertatea lui Dumnezeu.

Gândiţi-vă acum la momentul sublim în care arhanghelul Gabriel îi vesteşte sfintei Maria planul Celui Preaînalt. Mama noastră ascultă şi întreabă, pentru a înţelege mai bine ceea ce Domnul îi cere; apoi, răspunsul ferm: Fiat⁸! – Fie mie după cuvântul tău! –, rodul celei mai bune libertăţi: aceea de a se decide pentru Dumnezeu.

În toate misterele credinţei noastre catolice se înalţă acest cântec al libertăţii. Preasfânta Treime scoate din nimic lumea şi omul, într-o revărsare liberă de dragoste. Cuvântul a coborât din cer şi a îmbrăcat carnea noastră cu acest sigiliu minunat al libertăţii în supunere: Iată-mă, în sulul cărţii este scris despre mine, vin să fac voia ta, Dumnezeule⁹! Când vine ceasul marcat de Dumnezeu pentru salvarea omenirii din sclavia păcatului, îl vedem pe Isus Cristos în Grădina Gheţemani, suferind amarnic, până la vărsarea sudorii cu sânge¹⁰, care acceptă spontan şi supus sacrificiul pe care Tatăl îl cere: Ca un miel pe care-l duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund¹¹. El îi anunţase deja pe ai săi, într-una dintre aceste conversaţii în care îşi vărsa inima, pentru ca aceia care îl iubesc să ştie că el este calea – nu există alta – pentru a se apropia de Tatăl: Din pricina aceasta Tatăl mă iubeşte: pentru că îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu mi-o ia, ci o dau eu de la mine însumi. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi¹².

Sensul libertăţii

Niciodată nu vom putea să înţelegem pe deplin această libertate a lui Isus Cristos, imensă – infinită –, ca şi dragostea lui. Dar comoara nepreţuită a generosului său sacrificiu trebuie să ne facă să gândim: de ce mi-ai lăsat, Doamne, acest privilegiu, cu care sunt capabil să îţi urmez paşii, dar şi să te ofensez? Vom ajunge astfel să calibrăm folosirea justă a libertăţii dacă dispune către bine; şi orientarea ei greşită, atunci când cu această facultate pe care o are, omul uită, se îndepărtează de iubirea iubirilor. Libertatea personală – pe care o apăr şi o voi apăra mereu din toate puterile mele – mă face să întreb cu o siguranţă plină de convingere, conştient, de asemenea, de slăbiciunea mea: Ce aştepţi de la mine, Doamne, ca să o îndeplinesc din proprie voinţă?

Ne răspunde însuşi Cristos: Veritas liberabit vos, Adevărul vă va face liberi¹³. Ce adevăr este acesta, care iniţiază şi consumă de-a lungul întregii noastre vieţi drumul libertăţii? O să vi-l rezum, cu bucuria şi cu certitudinea care provin din relaţia dintre Dumnezeu şi creaturile sale: a şti că am ieşit din mâinile lui Dumnezeu, că suntem obiect al predilecţiei Preasfintei Treimi, că suntem fii ai unui Tată atât de mare. Îi cer Domnului meu să ne hotărâm să ne dăm seama de asta, să savurăm acest adevăr zi de zi: aşa ne vom comporta ca persoane libere. Nu uitaţi: cel care nu se ştie fiu al lui Dumnezeu, nu recunoaşte adevărul său cel mai intim şi îi lipsesc în acţiunile lui stăpânirea şi nobleţea proprii celor care îl iubesc pe Domnul mai presus de toate lucrurile.

Să vă convingeţi că, pentru a câştiga cerul, trebuie să ne străduim liberi, cu o hotărâre deplină, constantă şi voluntară. Dar libertatea singură nu este de ajuns: are nevoie de un far călăuzitor, de un ghid. Nu e posibil ca sufletul să meargă fără ca nimeni să nu îl stăpânească; şi pentru asta a fost răscumpărat astfel încât să îl aibă ca rege pe Cristos, al cărui jug este bun şi a cărui sarcină este uşoară (Mt 11,30), şi nu diavolul, a cărui domnie este apăsătoare¹⁴.

Respingeţi amăgirea celor care se mulţumesc să strige cu amărăciune: Libertate! Libertate! De multe ori, chiar în acest strigăt se ascunde o tragică servitute: pentru că alegerea care preferă eroarea nu eliberează; singurul care eliberează este Cristos¹⁵, pentru că doar el este calea şi adevărul şi viaţa¹⁶.

Să ne întrebăm din nou, în prezenţa lui Dumnezeu: Doamne, de ce ne-ai dat această putere? De ce ai pus în noi această facultate de a te alege sau de a te respinge? Tu vrei ca noi să folosim aşa cum trebuie această capacitate a noastră. Doamne, ce vrei să fac¹⁷? Iar răspunsul delicat, concis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta¹⁸.

Vedeţi? Libertatea îşi dobândeşte adevăratul sens atunci când se exercită în slujba adevărului care eliberează, când se foloseşte în căutarea iubirii infinite a lui Dumnezeu, care ne dezleagă de toate servituţile. În fiecare zi creşte dorinţa mea de a vesti cu voce tare această insondabilă bogăţie a creştinului: Libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu¹⁹! Aici se rezumă voinţa bună, care ne învaţă să urmărim binele, după ce îl deosebim de rău²⁰.

Mi-ar plăcea să meditaţi asupra unui punct fundamental, care ne confruntă cu responsabilitatea conştiinţei noastre. Nimeni nu poate să aleagă pentru noi: Iată aici gradul suprem de demnitate în oameni: faptul că prin ei înşişi, şi nu prin alţii, se îndreaptă spre bine²¹. Mulţi am moştenit de la părinţii noştri credinţa catolică şi, prin harul lui Dumnezeu, de când am primit Botezul, abia născuţi, a început în suflet viaţa supranaturală. Dar trebuie să reînnoim de-a lungul existenţei – şi chiar de-a lungul fiecărei zile – hotărârea de a-l iubi pe Dumnezeu mai presus de toate lucrurile. Este creştin, cu adevărat creştin, cel care se supune imperativului unicului Cuvânt al lui Dumnezeu²², fără să pună condiţii acestei ascultări, gata să reziste tentaţiei diavolului cu aceeaşi atitudine ca Isus: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti²³.

Libertate şi dăruire

Iubirea lui Dumnezeu este o iubire geloasă; nu este satisfăcută dacă mergem la întâlnirea cu el cu condiţii: aşteaptă cu nerăbdare ca noi să dăm totul, să nu păstrăm în inimă unghere ascunse, în care nu ajung încântarea şi bucuria harurilor şi ale darurilor supranaturale. Poate vă gândiţi: a răspunde „da” acestei iubiri exclusive nu înseamnă, oare, pierderea libertăţii?

Cu ajutorul Domnului care prezidează acest timp de rugăciune, cu lumina lui, sper că pentru voi şi pentru mine rămâne încă şi mai bine definită această temă. Fiecare dintre noi a experimentat uneori că a-l sluji pe Cristos Domnul nostru înseamnă durere şi oboseală. A nega această realitate ar presupune că nu te-ai întâlnit cu Dumnezeu. Sufletul îndrăgostit ştie că, atunci când apare această durere, este vorba despre o impresie trecătoare şi descoperă curând că povara este uşoară şi sarcina este plăcută, pentru că o duce el pe umerii lui, cum a îmbrăţişat lemnul crucii când era în joc fericirea noastră veşnică²⁴. Dar sunt oameni care nu înţeleg, care se revoltă împotriva Creatorului – o revoltă neputincioasă, meschină, tristă –, care repetă orbeşte lamentaţia din Psalmi: Să rupem legăturile lor şi să aruncăm departe de noi funiile lor²⁵!. Opun rezistenţă la îndeplinirea, în tăcere eroică, cu simplitate, fără strălucire şi fără să se plângă, a sarcinii grele de fiecare zi. Nu înţeleg că voinţa divină, şi când se manifestă cu nuanţe de durere, de exigenţă care răneşte, coincide exact cu libertatea, care se află doar în Dumnezeu şi în planurile sale.

Sunt suflete care fac baricade din libertate. Libertatea mea, libertatea mea! O au, şi nu o urmează; se uită la ea, o pun ca pe un idol de lut în mintea lor mărginită. Este aceasta libertate? Ce folos au ei din această comoară fără niciun angajament serios, care să orienteze întreaga existenţă? Un astfel de comportament se opune nobleţei persoane umane; a valorii sale intrinsece. Lipseşte traiectoria, drumul clar care orientează paşii pe pământ: aceste suflete – le-aţi întâlnit, ca şi mine – se vor lăsa apoi amăgite de vanitatea puerilă, de îngâmfarea egoistă, de senzualitate.

Libertatea lor se dovedeşte sterilă, sau produce roade ridicole, şi din punct de vedere omenesc. Cel care nu alege – în deplină libertate! – o normă dreaptă de comportament, mai devreme sau mai târziu se va vedea manipulat de alţii, va trăi în indolenţă – ca un parazit –, supus la ceea ce hotărăsc ceilalţi. Se va lăsa purtat de colo colo de orice vânt şi alţii vor hotărî totdeauna în locul lui. Aceştia sunt nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi²⁶, deşi se învăluie într-o pălăvrăgeală continuă, în disimulări cu care încearcă să ascundă lipsa caracterului, a curajului şi a onoarei.

Dar nimeni nu mă constrânge! repetă ei, cu obstinaţie. Nimeni? Toţi constrâng această libertate iluzorie, care nu îndrăzneşte să accepte cu responsabilitate consecinţele acţiunilor libere, personale. Acolo unde nu există dragostea lui Dumnezeu, apare un vid în exercitarea individuală şi responsabilă a propriei libertăţi: acolo – în pofida aparenţelor – totul este constrângere. Indecisul, nehotărâtul, este ca materialul plastic in voia împrejurărilor; oricine îl modelează după cheful său şi, înainte de toate, pasiunile şi cele mai rele înclinaţii ale naturii rănite de păcat.

Amintiţi-vă parabola talanţilor. Acel servitor care a primit unul singur putea – ca şi camarazii lui – să îl folosească bine, să îl facă rentabil, folosind calităţile pe care le avea. Şi la ce se gândeşte? Îl îngrijorează ideea să-l piardă. Bine. Dar, după aceea? Îl îngroapă²⁷! Şi asta nu dă roade.

Să nu uităm acest caz de teamă maladivă de a profita onorabil de capacitatea de a munci, de inteligenţă, de voinţă, de tot ceea ce înseamnă omul. Îl îngrop – pare să afirme acest nefericit –, dar libertatea mea rămâne neatinsă. Nu. Libertatea s-a înclinat spre ceva foarte concret, spre uscăciunea cea mai sărăcăcioasă şi mai aridă. A ales o parte, pentru că nu avea încotro: dar a ales rău.

Nimic mai fals decât să se opună libertatea dăruirii, pentru că dăruirea vine ca o consecinţă a libertăţii. Iată, când o mamă se sacrifică din dragoste pentru copiii ei, a făcut o alegere; şi, pe măsura acestei iubiri, aşa se va manifesta libertatea ei. Dacă această iubire e mare, libertatea va fi fecundă, iar binele copiilor provine din această binecuvântată libertate, care înseamnă dăruire, şi provine din această binecuvântată dăruire, care este tocmai libertate.

Dar, mă veţi întreba, când vom atinge ceea ce iubim din tot sufletul, nu vom mai continua să căutăm. A dispărut libertatea? Vă asigur că atunci este mai operativă ca oricând, pentru că dragostea nu se mulţumeşte cu o manifestare de rutină, nici nu se potriveşte cu plictiseala sau cu apatia. A iubi înseamnă a reîncepe în fiecare zi să slujeşti, cu acte de duioşie.

Insist, aş dori să pot să întipăresc asta cu litere de foc, în fiecare: libertatea şi dăruirea nu se contrazic; se susţin reciproc. Libertatea se poate dărui doar din dragoste; alt gen de dăruire nu concep. Nu este un joc de cuvinte, mai mult sau mai puţin reuşit. În dăruirea voluntară, în fiecare clipă a acestei dedicaţii, libertatea reînnoieşte dragostea, şi a reînnoi înseamnă a fi pururea tânăr, generos, capabil de mari idealuri şi de mari sacrificii. Îmi amintesc că m-a bucurat când am aflat că în portugheză tinerilor li se spune os novos. Şi asta sunt. Vă spun asta pentru că am împlinit deja destui ani, dar când mă rog în faţa altarului lui Dumnezeu care umple de bucurie tinereţea mea²⁸, mă simt foarte tânăr şi ştiu că niciodată nu voi ajunge să mă consider bătrân; pentru că, dacă îi rămân credincios Dumnezeului meu, dragostea mă va însufleţi continuu; se va reînnoi, ca aceea a acvilei, tinereţea mea²⁹.

Din dragoste pentru libertate, ne legăm. Doar mândria atribuie acestor legături greutatea unui lanţ. Adevărata umilinţă, pe care ne-o arată acel care este blând şi smerit cu inima, ne arată că jugul său este bun iar povara uşoară³⁰: jugul este libertatea, jugul este dragostea, jugul este unitatea, jugul este viaţa pe care el ne-a câştigat-o pe cruce.

Libertatea conştiinţelor

Când, în anii mei de preoţie, nu spuneam că predic, ci că strig dragostea mea pentru libertate, observam la unii o expresie de neîncredere, ca şi cum ar suspecta că apărarea libertăţii ar atrage după sine un pericol pentru credinţă. Să se liniştească aceşti fricoşi. Atentează împotriva credinţei doar o interpretare greşită a libertăţii, o libertate fără vreun scop, fără normă obiectivă, fără lege, fără responsabilitate. Într-un cuvânt: libertinajul. Din nefericire, asta este ceea ce apără unii; această revendicare este, da, un atentat la credinţă.

De aceea nu este corect să vorbim despre libertatea conştiinţei, când aceasta echivalează cu a aprecia drept bine din punct de vedere moral ca omul să-l respingă pe Dumnezeu. Am amintit deja că putem să ne opunem proiectelor salvatoare ale Domnului; putem, dar nu trebuie să o facem. Şi dacă vreunul adoptă această poziţie deliberat, păcătuieşte, încălcând cea dintâi şi fundamentala dintre porunci: Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta³¹.

Eu apăr din toate puterile mele libertatea conştiinţelor³², care înseamnă că nimănui nu îi este permis să împiedice creatura să îi aducă slavă lui Dumnezeu. Trebuie să se respecte aspiraţiile legitime spre adevăr: omul are obligaţia serioasă de a-l căuta pe Domnul, de a-l cunoaşte şi de a-l adora, dar nimeni de pe pământ nu trebuie să îşi permită să îi impună aproapelui practicarea unei credinţe care îi lipseşte; la fel cum nimeni nu trebuie să îşi aroge dreptul de a vătăma credinţa pe care a primit-o de la Dumnezeu.

Mama noastră, sfântă Biserica, s-a pronunţat mereu pentru libertate şi a respins toate fatalismele, vechi şi mai puţin vechi. A arătat că fiecare suflet este stăpân asupra destinului său, la bine şi la rău: Şi cei care nu se vor îndepărta de bine vor merge la viaţa veşnică; cei care fac răul, la focul veşnic³³. Întotdeauna ne impresionează această capacitate uimitoare a ta şi a mea, a tuturor, care revelează, în acelaşi timp, semnul nobleţei noastre. Până în asemenea punct păcatul este un act voluntar, încât în niciun fel nu ar fi păcat dacă nu şi-ar avea începutul în voinţă: această afirmaţie este atât de evidentă încât sunt de acord cu ea puţinii înţelepţi şi numeroşii ignoranţi care trăiesc în lume³⁴.

Îmi înalţ din nou inima ca act de mulţumire Dumnezeului meu, Domnului meu, pentru că nimic nu l-ar fi împiedicat să ne creeze fără greşeală, cu un imbold irezistibil spre bine, dar cred că el hotărâse că ar fi mai buni servitorii săi dacă l-ar sluji liberi³⁵. Ce mare este dragostea, milostivirea Tatălui nostru! În faţa acestor realităţi a iubirii divine nebune pentru fiii săi, aş vrea să am o mie de guri, o mie de inimi, mai multe, care să-mi permită să trăiesc într-o continuă laudă lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt. Gândiţi-vă că Atotputernicul, cel care cu providenţa sa guvernează Universul, nu vrea slujitori constrânşi, preferă fii liberi. A pus în sufletul fiecăruia – deşi ne naştem proni ad peccatum, înclinaţi spre păcat, din cauza căderii protopărinţilor noştri –, o scânteie din inteligenţa sa infinită, atracţia pentru bine, o năzuinţă spre pace fără sfârşit. Şi ne face să înţelegem că adevărul, fericirea şi libertatea se obţin când încercăm să germineze în noi această sămânţă de viaţă veşnică.

A-i răspunde „nu” lui Dumnezeu, a respinge acest început de fericire nouă şi definitivă, a rămas în mâinile creaturii. Dar dacă procedează aşa, încetează să mai fie fiu pentru a se transforma în sclav. Fiecare lucru este ceea ce se potriveşte naturii sale; de aceea, când se mişcă în căutarea a ceva străin, nu acţionează potrivit propriului său mod de a fi, ci dintr-un impuls străin; şi aceasta este o aservire. Omul este raţional prin natura sa. Când se comportă potrivit raţiunii, acţionează prin propria hotărâre, ca persoană, aşa cum este: acest lucru este caracteristic libertăţii. Când păcătuieşte, acţionează fără raţiune, şi atunci se lasă condus de impulsul altuia, supus constrângerilor străine, şi de aceea cel care acceptă păcatul este rob al păcatului (In 8,34³⁶).

Permiteţi-mi să insist asupra acestui lucru; este foarte clar şi putem verifica deseori în jurul nostru sau în propriul nostru eu: niciun om nu scapă de un anumit tip de aservire. Unii se prosternează în faţa banului; alţii adoră puterea; alţii, liniştea relativă a scepticismului; alţii descoperă în senzualitate viţelul lor de aur. Şi la fel se întâmplă cu lucrurile nobile. Ne scufundăm în muncă, într-o întreprindere de proporţii mai mici sau mai mari, în elaborarea unei lucrări ştiinţifice, artistice, literare, spirituale, Dacă se pune tragere de inimă, dacă există pasiune adevărată, cel care se dăruieşte trăieşte ca un sclav, se dedică cu bucurie îndeplinirii sarcinii sale.

Sclavie pentru sclavie – dacă, în orice caz, trebuie să slujim, pentru că, fie că recunoaştem sau nu, aceasta este condiţia umană –, nu există nimic mai bun decât a ne şti, din dragoste, sclavi ai lui Dumnezeu. Pentru că în acel moment pierdem condiţia de sclavi, pentru a ne transforma în prieteni, în fii. Şi aici se arată diferenţa: abordăm ocupaţiile cinstite ale lumii cu aceeaşi pasiune, cu aceeaşi râvnă ca şi ceilalţi, dar cu pace în străfundul sufletului; cu bucurie şi seninătate, şi în faţa contradicţiilor: pentru că nu ne punem încrederea în ceea ce trece, ci în ceea ce rămâne pentru totdeauna, nu suntem copiii celei roabe, ci ai celei libere³⁷.

De unde vine această libertate? De la Cristos, Domnul nostru. Aceasta este libertatea cu care el ne-a răscumpărat³⁸. De aceea, ne învaţă: Dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi³⁹. Noi, creştinii, nu trebuie să cerem cu împrumut de la nimeni acest dar, pentru că singura libertate care îl salvează pe om este cea creştină.

Îmi place să vorbesc despre aventura libertăţii, pentru că aşa se desfăşoară viaţa voastră şi a mea. Liberi – ca fii, insist, nu ca sclavi –, urmăm cărarea pe care Domnul ne-a arătat-o fiecăruia dintre noi. Ne bucurăm de această libertate de mişcare ca de un dar al lui Dumnezeu.

Liber, fără vreo constrângere, pentru că aşa vreau, îl aleg pe Dumnezeu. Şi mă angajez să-l slujesc, să-mi transform existenţa în dăruire faţă de ceilalţi, din dragoste pentru Domnul meu Isus. Această libertate mă încurajează să spun că nimic de pe pământ nu mă va despărţi de dragostea lui Cristos⁴⁰.

Responsabili în faţa lui Dumnezeu

Dumnezeu l-a făcut pe om de la început şi l-a lăsat în mâinile liberului său arbitru (Ecl 15,14). Acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi avut libertate de alegere⁴¹. Suntem responsabili în faţa lui Dumnezeu pentru toate acţiunile pe care le realizăm liber. Nu încape aici anonimatul; omul se găseşte în faţa Domnului său şi în voinţa lui stă să se hotărască să trăiască fie ca prieten, fie ca duşman. Aşa începe drumul luptei interioare, care este o întreprindere pentru toată viaţa pentru că, atâta timp cât durează trecerea noastră pe acest pământ, nimeni nu a atins plenitudinea libertăţii sale.

În plus, credinţa noastră creştină ne face să le asigurăm tuturor un climat de libertate, începând cu îndepărtarea oricărui tip de constrângeri înşelătoare în prezentarea credinţei noastre. Dacă ne târâm după Cristos, credem fără să vrem; se foloseşte atunci violenţa, nu libertatea. Fără să vrei, poţi intra în biserică; fără să vrei, te poţi apropia de altar; fără să doreşti, poţi să primeşti sfântul sacrament. Dar poate să creadă doar cel care îşi doreşte⁴². Şi devine evident că, ajungând la vârsta raţiunii, se cere libertate personală pentru a intra în Biserică şi pentru a răspunde la continuele chemări pe care Domnul ni le adresează.

În parabola invitaţilor la cină, capul familiei, după ce află că unii dintre cei care trebuia să vină la petrecere s-au scuzat invocând motive neîntemeiate, îi ordonă servitorului: Ieşi la drumuri şi la garduri şi, pe cei pe care îi vei găsi, sileşte-i să intre – compelle intrare⁴³ – . Nu este aceasta constrângere? Nu este folosire a violenţei împotriva libertăţii legitime a fiecărei conştiinţe?

Dacă medităm asupra evangheliei şi analizăm învăţăturile lui Isus, nu vom confunda aceste ordine cu constrângerea. Vedeţi în ce mod Cristos sugerează mereu: Dacă vrei să fii perfect..., Dacă vreunul vrea să mă urmeze... Acest compelle intrare nu conţine violenţă nici fizică, nici morală: reflectă avântul exemplului creştin, care arată în acţiunile sale puterea lui Dumnezeu: Priviţi cum atrage Tatăl: se delectează învăţând, fără să impună. Aşa atrage spre el⁴⁴.

Când se respiră această atmosferă a libertăţii, se înţelege clar că a face rău nu este o eliberare, ci o sclavie. Cel care păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu îşi păstrează liberul arbitru în ceea ce priveşte libertatea faţă de constrângere, dar l-a pierdut în ceea ce priveşte libertatea faţă de vinovăţie⁴⁵. Va spune, probabil, că s-a comportat după preferinţele sale, dar nu va reuşi să vorbească cu vocea adevăratei libertăţi: pentru că s-a făcut sclavul a ceea ce a ales, şi a ales ceea ce este mai rău, absenţa lui Dumnezeu, şi acolo nu există libertate.

Vă repet: nu accept altă sclavie decât aceea a dragostei lui. Şi asta pentru că, aşa cum am spus deja în alte momente, religia este cea mai mare răzvrătire a omului care nu tolerează să trăiască la fel ca un animal, care nu este mulţumit – nu este liniştit – dacă nu stabileşte o legătură şi dacă nu-l cunoaşte pe Creator. Vă vreau rebeli, liberi de orice legătură, pentru că vă vreau – ne vrea Cristos! – fii ai lui Dumnezeu. Sclavie sau filiaţie divină: iată aici dilema vieţii noastre. Sau fii ai lui Dumnezeu, sau sclavi ai mândriei, ai senzualităţii, ai acestui egoism neliniştit în care atâtea suflete par să se zbată.

Dragostea lui Dumnezeu marchează drumul adevărului, al dreptăţii, al binelui. Când ne hotărâm să îi răspundem Domnului: Libertatea mea pentru tine, ne găsim eliberaţi de toate lanţurile care ne legau de lucruri fără importanţă, de preocupări ridicole, de ambiţii meschine. Iar libertatea – comoară inestimabilă, perlă minunată pe care ar fi trist să o aruncăm animalelor⁴⁶ – este folosită în întregime învăţând să facem binele⁴⁷.

Aceasta este libertatea glorioasă a fiilor lui Dumnezeu. Creştinii fricoşi – stingheri sau invidioşi – în comportamentul lor, în faţa libertinajului celor care nu au primit cuvântul lui Dumnezeu, vor demonstra că au o înţelegere jalnică a credinţei noastre. Dacă împlinim cu adevărat legea lui Cristos – dacă ne străduim să o îndeplinim, pentru că nu totdeauna reuşim –, vom descoperi că avem această minunată îndrăzneală a spiritului, care nu are nevoie să caute în alt loc sensul celei mai depline demnităţi umane.

Credinţa noastră nu este o povară, nici o limitare. Ce înţelegere jalnică a adevărului creştin ar arăta persoana care ar judeca aşa! Când îl alegem pe Dumnezeu, nu pierdem nimic, câştigăm totul: cel care cu preţul sufletului său îşi va fi găsit viaţa, o va pierde; şi cine îşi va fi pierdut viaţa pentru mine, o va găsi⁴⁸.

Am tras biletul câştigător, premiul I. Când ceva ne împiedică să vedem asta cu claritate, să examinăm interiorul sufletului nostru, poate există puţină credinţă, puţină conversaţie personală cu Dumnezeu, puţină viaţă de rugăciune. Trebuie să îl rugăm pe Domnul – prin intermediul mamei lui şi mamei noastre – să ne sporească dragostea faţă de el, să ne acorde harul de a savura dulcea lui prezenţă; pentru că doar atunci când se iubeşte se ajunge la libertatea cea mai deplină: aceea de a nu dori să abandonăm niciodată, pentru întreaga veşnicie, obiectul dragostei noastre.