Să ne întrebăm din nou, în prezenţa lui Dumnezeu: Doamne, de ce ne-ai dat această putere? De ce ai pus în noi această facultate de a te alege sau de a te respinge? Tu vrei ca noi să folosim aşa cum trebuie această capacitate a noastră. Doamne, ce vrei să fac¹⁷? Iar răspunsul delicat, concis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta¹⁸.

Vedeţi? Libertatea îşi dobândeşte adevăratul sens atunci când se exercită în slujba adevărului care eliberează, când se foloseşte în căutarea iubirii infinite a lui Dumnezeu, care ne dezleagă de toate servituţile. În fiecare zi creşte dorinţa mea de a vesti cu voce tare această insondabilă bogăţie a creştinului: Libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu¹⁹! Aici se rezumă voinţa bună, care ne învaţă să urmărim binele, după ce îl deosebim de rău²⁰.

Mi-ar plăcea să meditaţi asupra unui punct fundamental, care ne confruntă cu responsabilitatea conştiinţei noastre. Nimeni nu poate să aleagă pentru noi: Iată aici gradul suprem de demnitate în oameni: faptul că prin ei înşişi, şi nu prin alţii, se îndreaptă spre bine²¹. Mulţi am moştenit de la părinţii noştri credinţa catolică şi, prin harul lui Dumnezeu, de când am primit Botezul, abia născuţi, a început în suflet viaţa supranaturală. Dar trebuie să reînnoim de-a lungul existenţei – şi chiar de-a lungul fiecărei zile – hotărârea de a-l iubi pe Dumnezeu mai presus de toate lucrurile. Este creştin, cu adevărat creştin, cel care se supune imperativului unicului Cuvânt al lui Dumnezeu²², fără să pună condiţii acestei ascultări, gata să reziste tentaţiei diavolului cu aceeaşi atitudine ca Isus: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti²³.