Desprinderea

Acest prag al Săptămânii Mari, atât de apropiat de momentul în care s-a consumat pe Calvar răscumpărarea omenirii întregi, mi se pare un timp în mod special potrivit pentru ca tu şi eu să ne gândim pe ce căi ne-a salvat Isus Domnul nostru; să contemplăm această dragoste a sa – într-adevăr inexprimabilă – faţă de nişte biete creaturi, modelate din lut.

Memento, homo, quia pulvis es, et in pulvere reverteris (adu-ţi aminte omule, ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce¹), ne admonestează mama noastră Biserica, la începutul Postului Mare, cu scopul ca niciodată să nu uităm că suntem foarte mărunţi, că într-o zi oarecare corpul nostru – atât de plin de viaţă acum – se va distruge, ca norul uşor de praf pe care îl ridică picioarele noastre în timpul mersului; se va împrăştia ca negura atinsă de razele soarelui².

Exemplul lui Cristos

Dar eu aş vrea, după ce v-am amintit atât de brutal nimicnicia noastră personală, să vă aduc în faţa ochilor altă realitate minunată: măreţia divină care ne susţine şi care ne îndumnezeieşte. Ascultaţi aceste cuvinte ale apostolului: Cunoaşteţi doar bunătatea Domnului nostru Isus Cristos, care, din bogat ce era, s-a făcut sărac pentru voi, ca voi să vă îmbogăţiţi din sărăcia lui³. Priviţi cu pace exemplul Învăţătorului, şi veţi înţelege imediat că dispunem de teme suficiente pentru a medita tot timpul vieţii, pentru a concretiza hotărâri sincere de mai multă generozitate. Pentru că, şi să nu pierdeţi din vedere această ţintă pe care trebuie să o atingem, fiecare dintre noi trebuie să se identifice cu Isus Cristos, care – tocmai aţi auzit – s-a făcut sărac pentru tine, pentru mine, şi a suferit, dându-ne exemplu, ca să îi urmăm paşii⁴

Nu te-ai întrebat niciodată, îndemnat de o curiozitate sfântă, în ce mod a făcut Isus Cristos această risipă de dragoste? Din nou, are grijă să ne răspundă sfântul Paul: El, care din fire este Dumnezeu, nu a socotit ca o cucerire egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine însuşi, a luat fire de sclav şi s-a făcut de o asemănare cu oamenii⁵. Fiilor, să vă minunaţi în faţa acestui mister şi să învăţaţi: toată puterea, toată măreţia, toată frumuseţea, toată armonia infinită a lui Dumnezeu, marile şi nemăsuratele sale bogăţii, întregul Dumnezeu, a rămas ascuns în Umanitatea lui Cristos pentru a ne sluji. Atotputernicul vine hotărât să-şi întunece pentru un timp gloria, pentru a facilita întâlnirea mântuitoare cu creaturile sale.

Pe Dumnezeu, scrie sfântul evanghelist Ioan, nimeni nu l-a văzut nicicând. Fiul unul-născut, care este la sânul Tatălui, ni l-a dezvăluit⁶, apărând în faţa privirii uimite a oamenilor: mai întâi, ca un nou-născut, în Betleem, apoi, ca un copil la fel ca alţii; mai târziu, în templu, ca un adolescent cumpătat şi deştept; şi, în final, cu acel chip amabil şi atrăgător al Învăţătorului, care mişca inimile mulţimilor care îl însoţeau entuziasmate.

Sunt suficiente câteva tuşe ale iubirii lui Dumnezeu care se întrupează, şi generozitatea lui ne atinge sufletul, ne aprinde, ne împinge cu duioşie spre o durere plină de căinţă pentru comportamentul nostru, meschin şi egoist în atâtea ocazii. Isus Cristos nu are nici o problemă să se coboare, pentru a ne ridica din mizerie la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, de fraţi ai săi. Tu şi eu, dimpotrivă, deseori ne mândrim prosteşte cu darurile şi cu talentele primite, până la a le transforma în piedestal pentru a ne impune în faţa celorlalţi, ca şi cum meritul unor acţiuni, duse la capăt cu o perfecţiune relativă, ar depinde exclusiv de noi: Ce bun ai, fără să-l fi primit de la Dumnezeu? Dar dacă l-ai primit, la ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit⁷?.

Gândindu-ne la dăruirea lui Dumnezeu şi la nimicirea lui – vorbesc despre asta ca să medităm, gândindu-ne fiecare la sine însuşi –, deşertăciunea, vanitatea celui mândru apar ca un păcat oribil, tocmai pentru că pun persoana în extremă opoziţie cu modelul pe care Isus Cristos ni l-a arătat prin comportamentul său. Gândiţi-vă bine la asta: el s-a umilit, fiind Dumnezeu. Omul, încrezut în propriul său eu, vrea să se înalţe cu orice preţ, fără să recunoască faptul că este un vas făcut din lut ieftin.

Nu ştiu dacă vi s-a povestit în copilărie fabula cu acel ţăran căruia i s-a dăruit un fazan auriu. Odată ce a trecut primul moment de bucurie şi de surpriză pentru acest cadou, noul stăpân a căutat un loc unde ar putea să îl închidă. După multe ore de îndoieli şi de planuri, a ales să îl ducă în coteţul găinilor. Găinile, uimite de frumuseţea noului venit, se învârteau în jurul lui, cu mirarea celui care descoperă un semizeu. În mijlocul acelei zarve, a venit ora hrănirii şi, când stăpânul a aruncat primii pumni de tărâţe, fazanul – înfometat după atâta aşteptare –, s-a aruncat cu lăcomie să îşi umple stomacul. În faţa unui spectacol atât de vulgar – acel miracol de frumuseţe mânca cu aceeaşi poftă ca a unui animal obişnuit – tovarăşele de ogradă dezamăgite au început să îl ciupească pe idolul căzut, până când i-au smuls toate penele. Atât de tristă este dezamăgirea egolatrului; cu atât mai mare este dezastrul cu cât mai mult s-a împăunat cu propriile forţe, încrezându-se cu aroganţă în capacitatea sa personală.

Extrageţi consecinţe practice pentru viaţa voastră zilnică, simţindu-vă depozitari ai unor talente – supranaturale şi umane – de care trebuie să vă folosiţi corect, şi respingeţi ridicola amăgire că vă aparţine ceva, ca şi cum ar fi rodul doar al efortului vostru. Amintiţi-vă că există în ecuaţie un termen – Dumnezeu – pe care nimeni nu poate să îl treacă cu vederea.

Cu această perspectivă, să fiţi convinşi că, dacă vrem cu adevărat să îl urmăm îndeaproape pe Domnul şi să aducem un serviciu real lui Dumnezeu şi întregii omeniri, trebuie să fim în mod serios desprinşi de noi înşine: de darurile inteligenţei, sănătăţii, onoarei, de ambiţiile nobile, de triumfuri, de succese.

Mă refer, de asemenea – pentru că până acolo trebuie să ajungă hotărârea ta – la aceste dorinţe curate, cu care căutăm doar să-i dăm toată gloria lui Dumnezeu şi să-l lăudăm, ajustând voinţa noastră după această normă clară şi precisă: Doamne, vreau asta sau aceea doar dacă te mulţumeşte pe tine, pentru că, dacă nu, pe mine de ce m-ar interesa? Dăm astfel o lovitură mortală egoismului şi vanităţii, care şerpuiesc în toate conştiinţele; până când atingem adevărata pace în sufletele noastre, cu o desprindere care sfârşeşte în stăpânirea lui Dumnezeu, tot mai intimă şi mai intensă.

Pentru a-l imita pe Isus Cristos, inima trebuie să fie complet liberă de ataşamente. Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi şi să mă însoţească. Cine caută să-şi scape viaţa, o va pierde, iar cine-şi părăseşte viaţa pentru mine, o va afla. Ce-i foloseşte oare omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul⁸? Şi comentează sfântul Grigore: Nu ar fi de ajuns să trăim desprinşi de lucruri, dacă nu am renunţa în plus şi la noi înşine. Dar... unde să mergem în afara noastră? Cine este cel care renunţă, dacă se neagă pe sine însuşi?

Să ştiţi că una este situaţia noastră de căzuţi în păcat; şi alta, când am fost formaţi de Dumnezeu. Într-un fel am fost creaţi şi altfel ne găsim din cauza noastră înşine. Să renunţăm la ceea ce am devenit păcătuind şi să ne păstrăm aşa cum am fost alcătuiţi prin har. Astfel, cel care a fost mândru, în cazul în care, convertit la Cristos, se face umil, a renunţat deja la sine însuşi; dacă un desfrânat trece la o viaţă de înfrânare, de asemenea a renunţat la ceea ce era înainte; dacă un avar încetează să mai râvnească şi, în loc să-şi însuşească ceea ce este al altora începe să fie generos cu ceea ce este al său, cu siguranţă a renunţat la sine⁹.

Stăpânirea creştinească.

Domnul cere inimi generoase cu adevărată desprindere. O dobândim dacă dezlegăm complet parâmele sau firele subtile care ne ataşează de eul nostru. Nu vă ascund că această hotărâre cere o luptă constantă, un salt peste raţiunea noastră şi a propriei voinţe, o renunţare – în câteva cuvinte – mai dificilă decât abandonarea bunurilor materiale celor mai jinduite.

Această desprindere pe care Învăţătorul a propovăduit-o, pe care o aşteaptă de la toţi creştinii, presupune şi manifestări exterioare. Isus Cristos coepit facere et docere¹⁰: înainte de cuvânt, şi-a anunţat doctrina cu faptele sale. L-aţi văzut născându-se într-un staul, în sărăcia cea mai lucie, şi dormind întins pe paie, visând primele lui visuri pe pământ. Apoi, în anii călătoriilor lui apostolice, între multe alte exemple, vă amintiţi atenţionarea sa clară pentru unul dintre cei care s-au oferit să îl însoţească, în calitate de discipol: Vulpile au vizuini, iar zburătoarele cerului au cuiburi, Fiul Omului nu are însă unde-li rezema capul¹¹. Şi nu încetaţi să meditaţi asupra acelei scene, pe care o povesteşte evanghelia, cea în care apostolii, pentru a-şi amăgi foamea, au rupt din drum, într-o sâmbătă, câteva spice de grâu¹².

Se poate spune că Domnul nostru, în faţa misiunii primite de la Tatăl, trăieşte de pe o zi pe alta, aşa cum sfătuia într-una dintre învăţăturile cele mai sugestive care au ieşit din gura sa divină: Nu vă îngrijoraţi de viaţă, pentru ceea ce veţi mânca, nici de trup, pentru ceea ce veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât mâncarea şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Uitaţi-vă la corbi, cum nici nu seamănă, nici nu seceră, nu au cămară, nici grânar, iar Dumnezeu îi nutreşte. Cu cât mai mult preţuiţi voi decât păsările!... Uitaţi-vă la crini, cum nici nu torc, nici nu ţes. Cu toate acestea, vă spun că nici Solomon, în toată măreţia lui, n-a fost îmbrăcat ca unul dintre ei. Dacă iarba de pe câmp, ce azi este iar mâine e aruncată în cuptor, Dumnezeu o îmbracă astfel, cu cât mai mult o va face pentru voi, puţin credincioşilor¹³?

Dacă am trăi cu mai multă încredere în providenţa divină, siguri – cu credinţă năvalnică! – de această ocrotire divină, care niciodată nu ne lipseşte, de câte îngrijorări sau nelinişti nu ne-am scuti! Ar dispărea atâtea frământări care, cum a spus Isus, sunt proprii păgânilor, oamenilor mondeni¹⁴, persoanelor lipsite de simţ supranatural. Aş vrea, în calitate de prieten, de preot, de tată, să vă amintiţi în orice împrejurare că noi, prin mila lui Dumnezeu, suntem fii ai acestui Tată al nostru, atotputernic, care este în ceruri şi, în acelaşi timp, în intimitatea inimii; aş vrea să scriu cu litere de foc în minţile voastre că avem toate motivele să călătorim cu optimism pe acest pământ, cu sufletul desprins de aceste lucruri care par indispensabile, pentru că Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie¹⁵ şi el vă va da. Credeţi-mă că doar astfel ne vom comporta ca stăpâni ai creaţiei¹⁶, şi vom evita trista sclavie în care cad atâţia, pentru că îşi uită condiţia de fii ai lui Dumnezeu, ostenindu-se pentru un mâine sau pentru o altă dată pe care, poate, nici nu o vor vedea.

Permiteţi-mi ca, încă o dată, să vă împărtăşesc o părticică din experienţa mea personală. Îmi deschid sufletul, în prezenţa lui Dumnezeu, cu convingerea absolută că nu sunt model pentru nimic, că sunt o zdreanţă, un biet instrument – surd şi inapt – pe care Domnul l-a utilizat ca să se dovedească, şi mai clar, că el scrie perfect şi cu un picior de masă. De aceea, vorbindu-vă despre mine, nu îmi trece prin cap, nici pe departe, gândul că purtarea mea ar avea vreun pic de merit personal; şi cu atât mai puţin pretind să vă impun să mergeţi prin locurile prin care Domnul m-a purtat pe mine, pentru că se poate întâmpla ca Învăţătorul să nu vă ceară vouă ceea ce m-a ajutat să lucrez fără piedici în această lucrare a lui Dumnezeu, căreia i-am dedicat întreaga mea existenţă.

Vă asigur – am atins cu mâinile mele, am văzut cu ochii mei – că, dacă aveţi încredere în providenţa divină, dacă vă abandonaţi în braţele sale atotputernice, niciodată nu vă vor lipsi mijloacele pentru a-l sluji pe Dumnezeu, sfânta Biserică, sufletele, fără a să neglijaţi nici una dintre îndatoririle voastre; şi vă veţi bucura, în plus, de o bucurie şi de o pace care mundus dare non potest¹⁷, posedarea tuturor bunurilor pământeşti nu o poate da.

De la începuturile Opus Dei, în 1928, pe lângă faptul că nu contam pe niciun mijloc omenesc, niciodată nu am manevrat personal nicio centimă; nici nu am intervenit direct în chestiunile economice logice, care apar la realizarea oricărei misiuni la care participă creaturi – oameni din carne şi oase, nu îngeri –, care au nevoie de instrumente materiale ca să îşi desfăşoare cu eficienţă munca.

Opus Dei a avut nevoie şi cred că va avea mereu – până la sfârşitul timpurilor – de colaborarea generoasă a multora, pentru a susţine lucrările apostolice: pe de o parte, pentru că aceste activităţi nu sunt niciodată rentabile; pe de altă parte, pentru că, deşi creşte numărul celor care colaborează şi munca fiilor mei, dacă există dragostea lui Dumnezeu, apostolatul se extinde, iar cerinţele cresc, se multiplică. De aceea, nu o dată, i-am făcut să râdă pe fiii mei, pentru că, în timp ce îi impulsionam cu tărie să răspundă cu fidelitate harului lui Dumnezeu, îi încurajam să îl înfrunte cu neruşinare pe Domnul, cerându-i mai mult har şi bani, materiali şi sunători, de care aveam nevoie urgent.

În primii ani, ne lipseau şi lucruri indispensabile. Atraşi de focul lui Dumnezeu, veneau în jurul meu muncitori, meseriaşi, studenţi..., care ignorau strâmtorarea şi lipsurile în care ne găseam, pentru că totdeauna în Opus Dei, cu ajutorul cerului, am reuşit să lucrăm astfel încât sacrificiul şi rugăciunea să fie din plin şi ascunse. Întorcându-mi acum privirea spre acea epocă, îmi iese din inimă o mulţumire supusă: ce siguranţă era în sufletele noastre! Ştiam că, fiind în căutarea împărăţiei lui Dumnezeu şi a dreptăţii sale, restul ni se va acorda prin adăugire¹⁸. Eu vă pot asigura că nicio iniţiativă apostolică nu a rămas nedusă până la capăt din lipsă de mijloace materiale: la momentul potrivit, într-un fel sau altul, Tatăl nostru Dumnezeu, cu providenţa sa obişnuită, ne oferea ceea ce ne trebuia, ca să vedem că el este mereu bun platnic.

Dacă vreţi să lucraţi tot timpul ca stăpâni pe voi înşivă, vă sfătuiesc să vă străduiţi foarte mult să fiţi desprinşi de toate, fără teamă, fără îngrijorări, nici bănuieli. Apoi, în timp ce vă îndepliniţi obligaţiile voastre personale, familiale..., să folosiţi mijloacele pământeşti oneste cu corectitudine, gândindu-vă la slujirea lui Dumnezeu, a Bisericii, a îndatoririi voastre profesionale, a ţarii voastre, a întregii omeniri. Nu uitaţi că tot ceea ce este important nu se concretizează în materialitatea de a poseda ceva sau de a-ţi lipsi altceva, ci de a te comporta în acord cu adevărul pe care ni-l arată credinţa noastră creştină: bunurile create sunt doar atât, mijloace. De aceea, respingeţi iluzia de a le considera drept ceva definitiv: Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde molia şi viermele nimicesc, unde hoţii dezgroapă şi fură. Adunaţi-vă însă comori în cer, unde nici molia, nici viermele nu nimicesc, unde hoţii nu dezgroapă, nici nu fură. Căci unde-ţi este comoara, acolo va fi şi inima ta¹⁹.

Când cineva îşi centrează fericirea exclusiv în lucrurile de aici, de jos – am fost martor la adevărate tragedii –, perverteşte folosirea lor rezonabilă şi distruge ordinea stabilită cu înţelepciune de creator. Inima rămâne atunci tristă şi nesatisfăcută; se scufundă pe căi de o eternă nemulţumire şi sfârşeşte în sclavie pe pământ, victimă chiar a acestor bunuri care au fost, poate, obţinute pe baza unor eforturi şi renunţări fără număr. Dar, mai presus de toate, vă recomand să nu uitaţi niciodată că Dumnezeu nu încape, nu locuieşte într-o inimă înăbuşită de o dragoste fără ordine, grosolană, vană. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Fie că pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, fie că la unul va ţine, iar pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu, şi banului²⁰. Să ancorăm deci inima în dragostea capabilă să ne facă fericiţi... Să dorim comorile cerului²¹.

Nu te îndemn la delăsare în îndeplinirea îndatoririlor tale sau în exercitarea drepturilor tale. Dimpotrivă, pentru fiecare dintre noi, de obicei, o retragere pe acest front echivalează cu a dezerta cu laşitate din luptă pentru a atinge sfinţenia, la care Dumnezeu ne-a chemat. De aceea, în deplină cunoştinţă, trebuie să te străduieşti – mai ales în munca ta – pentru ca nici tu, nici ai tăi să nu duceţi lipsă de ceea ce este necesar pentru a trăi cu demnitate creştină. Dacă vreodată simţi în trupul tău greutatea sărăciei, să nu te întristezi, nici să nu te revolţi; dar, insist, încearcă să foloseşti toate mijloacele nobile pentru a depăşi această situaţie, pentru că a proceda altfel ar însemna să îl pui la încercare pe Dumnezeu. Şi în timp ce lupţi, aminteşte-ţi, în plus, că omnia in bonum! Totul – şi lipsurile, sărăcia – cooperează pentru binele celor care îl iubesc pe Domnul²²; obişnuieşte-te, încă de pe acum, să înfrunţi cu bucurie micile limitări, inconvenientele, frigul, căldura, privarea de ceva pe care îl consideri indispensabil, a nu putea să te odihneşti cum şi când doreşti, foamea, singurătatea, ingratitudinea, neînţelegerea, dezonoarea...

Tată,... să nu îi scoţi din lume

Suntem oameni de pe stradă, creştini obişnuiţi, amestecaţi în torentul circulator al societăţii, iar Domnul ne vrea sfinţi, apostolici, tocmai în mijlocul activităţii noastre profesionale, adică sfinţindu-ne în această îndatorire, sfinţind această îndatorire şi ajutându-i pe ceilalţi să se sfinţească prin această îndatorire. Convingeţi-vă că în acest mediu vă aşteaptă Dumnezeu, cu solicitudine de tată, de prieten; şi gândiţi-vă că, prin treburile voastre profesionale realizate cu responsabilitate, în plus faţă de faptul că ne susţinem din punct de vedere economic, aduceţi un serviciu direct dezvoltării societăţii, uşuraţi, de asemenea, poverile celorlalţi şi menţineţi atâtea lucrări de asistenţă – la nivel local şi universal – pentru persoanele şi popoarele mai puţin favorizate.

Comportându-ne normal – ca semenii noştri – şi cu sens supranatural, nu facem mai mult decât să urmăm exemplul lui Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Observaţi că toată viaţa lui este plină de naturaleţe. A petrecut treizeci de ani ascuns, fără a atrage atenţia, ca un lucrător oarecare, şi era cunoscut în satul lui ca fiul tâmplarului. De-a lungul vieţii sale publice, de asemenea, nu se observă nimic care să fie distonant, prin ciudăţenie sau excentricitate. S-a înconjurat de prieteni, ca oricare dintre concetăţenii lui, iar prin purtarea sa nu se deosebea de ceilalţi. În asemenea măsură încât Iuda, pentru a-l indica, are nevoie de un semnal: Cel pe care-l voi săruta, acela este²³. Nu era în Isus niciun indiciu extravagant. Pe mine, mă emoţionează această normă de comportament a Învăţătorului nostru, care trece drept un om ca oricare altul.

Ioan Botezătorul – urmând o chemare specială – se îmbrăca în piei de cămilă şi mânca lăcuste şi miere de albine sălbatice. Mântuitorul se îmbrăca într-o tunică dintr-o bucată, mânca şi bea la fel ca şi ceilalţi, se umplea de bucurie din fericirea altora, era mişcat de durerea aproapelui, nu respingea tihna pe care i-o ofereau prietenii săi şi nu ascundea nimănui faptul că îşi câştigase existenţa, timp de mulţi ani, lucrând cu propriile mâini împreună cu Iosif, meşteşugarul. Aşa trebuie să ne comportăm noi în mijlocul acestei lumi: ca Domnul nostru. Aş spune, în câteva cuvinte, că trebuie să mergem cu hainele curate, cu trupul curat şi, cel mai important, cu sufletul curat.

De asemenea – de ce să nu notăm acest lucru –, Domnul care predică o desprindere atât de minunată de bunurile pământeşti, arată în acelaşi timp o grijă admirabilă să nu le risipească. După acea minune a înmulţirii pâinilor, care atât de generos au săturat peste cinci mii de bărbaţi, le zise discipolilor săi: Adunaţi bucăţile rămase, să nu se piardă nimic. Ei le adunară şi umplură douăsprezece coşuri²⁴. Dacă meditaţi cu atenţie asupra întregii aceste scene, veţi învăţa să nu fiţi niciodată zgârciţi, ci buni administratori ai talentelor şi ai mijloacelor materiale pe care vi le acordă Dumnezeu.

Desprinderea pe care o predic, după ce îl privim pe modelul nostru, este stăpânire; nu zgomotoasă calicime, o mască a lenei şi a abandonului. Trebuie să te îmbraci conform cu stilul condiţiei tale, mediului tău, familiei tale, muncii tale..., asemenea colegilor tăi, dar pentru Dumnezeu, cu dorinţa de a oferi o imagine autentică şi atrăgătoare a adevăratei vieţi creştine. Cu naturaleţe, fără extravaganţe; vă sfătuiesc să fiţi atenţi la aceste lucruri şi este mai bine să acordaţi mai multă atenţie decât prea puţină. Tu cum îţi imaginezi purtarea Domnului nostru? Nu te-ai gândit cu ce demnitate purta acea tunică fără cusături, pe care, probabil, au ţesut-o mâinile sfintei Maria? Nu îţi aminteşti cum în casa lui Simon s-a plâns că nu i-au oferit apă să se spele, înainte de a se aşeza la masă²⁵?. Cu siguranţă, el a scos în evidenţă această lipsă de politeţe pentru a concretiza cu această anecdotă învăţătura că în detaliile mărunte se arată dragostea, dar încearcă de asemenea să arate clar că respectă obiceiurile sociale ale mediului. De aceea, tu şi eu ne străduim să fim desprinşi de bunurile şi de confortul pământeşti, dar fără a ieşi din comun şi fără să facem lucruri ciudate.

Pentru mine, o manifestare a faptului că noi ne simţim stăpâni ai lumii, administratori fideli ai lui Dumnezeu este să avem grijă de ceea ce folosim, cu interesul să se păstreze, să dureze, să lumineze, să slujească în cel mai lung timp posibil scopului său, astfel încât să nu se irosească. În centrele Opus Dei veţi găsi o decorare simplă, primitoare şi, mai presus de orice, curată, pentru că nu trebuie să se confunde o casă săracă cu prostul gust, nici cu murdăria. Totuşi, înţeleg ca tu, în concordanţă cu posibilităţile tale şi cu obligaţiile tale sociale, familiale, să posezi obiecte de valoare şi să ai grijă de ele, cu spirit de mortificare, cu desprindere.

Acum mulţi ani – peste 25 – mergeam la o cantină pentru săraci, pentru cerşetorii care nu aveau într-o zi altă hrană decât mâncarea care li se dădea acolo. Era vorba despre un local mare, de care aveau grijă un grup de doamne caritabile. După prima serie, pentru a primi resturile, veneau alţi cerşetori şi, în acest al doilea grup, mi-a atras atenţia unul: era proprietarul unei linguri de cositor. O scotea cu grijă din sacul lui, cu jind, o privea cu adoraţie şi, când termina porţia, continua să privească lingura cu nişte ochi care strigau: E a mea! O lingea de două ori, ca să o cureţe şi o punea din nou, mulţumit, între zdrenţele sale. Efectiv, era a lui! Un sărman mizerabil care, între acei oameni, tovarăşi în nenorocire, se considera bogat.

Cunoşteam pe atunci o doamnă cu titlu nobiliar, Grande de Spania. În faţa lui Dumnezeu, asta nu înseamnă nimic: toţi suntem egali, toţi suntem fii ai lui Adam şi ai Evei, creaturi slabe, capabile – dacă Domnul ne abandonează – de cele mai rele crime. De când Cristos ne-a răscumpărat, nu există deosebire de rasă, nici de limbă, nici de culoare, nici de stirpe, nici de bogăţie...: Suntem toţi fii ai lui Dumnezeu. Această persoană despre care vă vorbesc acum locuia într-o casă nobilă, dar nu cheltuia pentru ea însăşi nici doi bani pe zi. În schimb, îi plătea foarte bine pe servitori, iar restul îl folosea pentru a ajuta nevoiaşii, ea trecând prin foarte multe lipsuri de toate genurile. Acestei femei nu îi lipseau multe dintre aceste bunuri dorite de atât de mulţi, dar ea era cu adevărat săracă, se mortifica foarte mult, desprinsă complet de tot. M-aţi înţeles? Ne ajunge, de altfel, să ascultăm cuvintele Domnului: Fericiţi cei săraci cu spiritul, căci a lor este împărăţia cerurilor²⁶.

Dacă tu doreşti să atingi acest spirit, te sfătuiesc să fii cumpătat cu tine şi foarte generos cu ceilalţi; evită cheltuielile inutile pentru lux, din capriciu, din vanitate, din comoditate...; nu îţi crea necesităţi. Într-un cuvânt, învaţă cu sfântul Paul: Ştiu să duc lipsă, ştiu şi să am cu îndestulare. M-am obişnuit în totul şi cu toate; atât să fiu sătul, cât şi să flămânzesc; atât să prisosesc, cât şi să o duc în lipsuri. Toate le pot prin acela care-mi dă putere²⁷. Şi la fel ca apostolul, vom ieşi învingători din lupta spirituală şi ne vom păstra inima desprinsă, liberă de ataşamente.

Toţi cei care venim în arena credinţei, spune sfântul Grigore cel Mare, luăm în sarcina noastră să luptăm împotriva spiritelor maligne. Diavolii nu posedă nimic din această lume şi, în consecinţă, cum ei merg goi, şi noi trebuie să luptăm goi. Pentru că, dacă unul care este îmbrăcat se luptă cu unul dezbrăcat, va fi imediat doborât, pentru că duşmanul are de unde să-l apuce. Şi ce sunt aceste lucruri de pe pământ dacă nu un fel de îmbrăcăminte²⁸?

Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie

În acest cadru al desprinderii totale pe care Dumnezeu ne-o cere, o să semnalez un alt punct de o importanţă specială: sănătatea. Acum, cea mai mare parte dintre voi sunteţi tineri; traversaţi această etapă formidabilă de plenitudine a vieţii, care debordează de energii. Dar trece timpul şi, implacabil, începe să se observe degradarea fizică; vin apoi limitările maturităţii şi, în final, metehnele bătrâneţii. În plus, oricare dintre noi, în orice moment, se poate îmbolnăvi sau poate suferi vreo perturbare corporală.

Doar dacă profităm corect – creştineşte – de epocile de bunăstare fizică, de timpurile bune, vom accepta de asemenea cu bucurie supranaturală întâmplările pe care oamenii le califică în mod greşit drept rele. Fără a intra prea mult în detalii, vreau să vă transmit experienţa mea personală. Când suntem bolnavi, este posibil să fim capricioşi: Nu mă îngrijesc bine, nimănui nu-i pasă de mine, nu mă îngrijesc aşa cum merit, nimeni nu mă înţelege... Diavolul, care dă mereu târcoale, atacă din orice flanc; şi, în cazul unei boli, tactica lui constă în alimentarea unui fel de psihoză, care îndepărtează de Dumnezeu, care provoacă amărăciune în jur sau care distruge această comoară de merite la care, spre binele tuturor sufletelor, se ajunge atunci când purtăm cu optimism supranatural – când se iubeşte! – durerea. De aceea, dacă este voinţa lui Dumnezeu să ne ajungă lovitura unei suferinţe, să o luaţi ca pe un semnal că ne consideră maturizaţi, pregătiţi să ne alăturăm mai strâns crucii lui mântuitoare.

Se cere deci o pregătire îndelungată, făcută în fiecare zi cu o sfântă detaşare de sine însuşi, ca să devenim capabili să purtăm cu eleganţă – dacă Dumnezeu le îngăduie – boala sau neşansa. Slujiţi-vă de prilejurile normale, de o privaţiune, de durere în micile sale manifestări obişnuite, de mortificare, şi exersaţi virtuţile creştine.

Trebuie să fim exigenţi cu noi în viaţa cotidiană, cu scopul de a nu inventa false probleme, nevoi artificiale care până la urmă apar din îngâmfare, din capriciu, dintr-un spirit comod şi leneş. Trebuie să mergem la Dumnezeu cu pas rapid, fără greutăţi inventate, nici piedici care să îngreuneze mersul. Tocmai pentru că sărăcia de spirit nu constă în a nu avea, ci în a fi cu adevărat desprinşi, trebuie să rămânem atenţi să nu ne înşelăm cu motive imaginare de forţă majoră. Căutaţi ceea ce este suficient, căutaţi ceea ce ajunge. Şi să nu vreţi mai mult. Ceea ce depăşeşte, este împovărare, nu uşurare; apăsare, în loc de înălţare²⁹.

Dând aceste sfaturi, nu pornesc de la situaţii ciudate, anormale sau complicate. Ştiu pe cineva care folosea, ca semne de carte, nişte hârtii pe care scria rugăciuni jaculatorii care îl ajutau să se menţină în prezenţa lui Dumnezeu. Şi i s-a trezit dorinţa de a păstra cu dragoste acea comoară, până când şi-a dat seama că se agăţa de acele hârtii fără valoare. Vedeţi ce model de virtute! Nu mă deranjează să vă arăt toate mizeriile mele, dacă v-ar folosi la ceva. M-am dat de gol un pic, pentru că, poate şi ţie ţi se întâmplă ceva asemănător: cărţile tale, hainele tale, masa ta..., idolii tăi mărunţi.

În cazuri ca acestea, vă recomand să vă consultaţi cu directorul vostru spiritual, fără infantilism sau scrupule. Uneori, va fi suficientă, ca remediu, mica mortificare de a renunţa la a folosi ceva pentru o scurtă perioadă. Sau, în altă ordine de idei, nu se întâmplă nimic dacă într-o zi renunţi la mijlocul de transport pe care îl foloseşti de obicei şi dai de pomană suma pe care ai cheltui-o, chiar dacă sunt foarte puţini bani. În orice caz, dacă ai spiritul desprinderii, nu vei înceta să descoperi ocazii continue, discrete şi eficiente de a-l practica.

După ce mi-am deschis sufletul în faţa voastră, trebuie să vă mărturisesc de asemenea că am un ataşament la care nu aş vrea să renunţ niciodată: cel de a vă iubi cu adevărat pe toţi. Am învăţat asta de la cel mai bun Învăţător, şi mi-ar plăcea să-i urmez cu cea mai mare fidelitate exemplul, iubind fără limite sufletele, începând cu cele care mă înconjoară. Nu vă mişcă această caritate arzătoare – această duioşie! – a lui Isus Cristos, pe care o foloseşte evanghelistul pentru a-l desemna pe unul dintre discipolii săi: Quem diligebat Iesus³⁰; Acela pe care îl iubea Isus.

Încheiem cu o reflecţie pe care ne-o oferă evanghelia din Liturghia de azi: Şase zile înaintea Paştilor Isus veni apoi la Betania, unde locuia Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Acolo dădură un ospăţ în cinstea lui şi Marta servea, iar Lazăr era cu el printre comeseni. Maria luă atunci o livră de parfum de nard curat foarte preţios şi unse picioarele lui Isus, iar apoi le şterse cu părul ei. Şi se umplu casa de mireasma parfumului³¹. Ce dovadă atât de clară de mărinimie, risipa Mariei! Iuda se lamentează că s-a risipit un parfum care valora – în lăcomia lui, îşi făcuse foarte bine calculele – cel puţin trei sute de dinari³².

Adevărata desprindere ne face să fim foarte generoşi cu Dumnezeu şi cu fraţii noştri; să ne mobilizăm, să căutăm mijloace, să facem eforturi pentru a-i ajuta pe cei aflaţi în nevoie. Un creştin nu poate să se mulţumească cu o activitate care să-i permită să câştige suficient pentru a trăi bine el şi ai lui: mărinimia lui îl va impulsiona să pună umărul ca să-i ajute pe ceilalţi, din caritate şi din simţ al dreptăţii, cum le scria sfântul Paul romanilor: Macedonia şi Ahaia au hotărât o colectă pentru săracii sfinţilor din Ierusalim. Au hotărât-o ei, ce e drept, dar le şi sunt datori. Căci, dacă păgânii au avut parte de bunurile lor spirituale, datori sunt şi ei să-i ajutoreze cu cele materiale³³.

Să nu fiţi meschini, nici zgârciţi cu acela care a fost atât de generos cu noi, până la a se dărui total, fără rezerve. Gândiţi-vă cât vă costă – şi economic – să fiţi creştini? Dar, mai presus de toate, nu uitaţi că Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dăruieşte cu bucurie. Pe de altă parte, Dumnezeu este în stare să reverse asupra voastră binefaceri de tot felul, încât, îmbelşugaţi mereu cu toate cele de trebuinţă, să prisosiţi în vederea oricărei fapte bune³⁴.

Apropiindu-ne, în timpul acestei Săptămâni Mari, de patimile lui Isus Cristos, să-i cerem Preasfintei Fecioare ca, la fel ca ea³⁵, să ştim şi noi să medităm şi să păstrăm toate aceste învăţături în inimile noastre.