Lista numerelor

Frontul Madridului. Vreo douăzeci de ofiţeri în nobilă şi veselă camaraderie. Se aude un cântec, apoi altul şi altul.

   Tânărului locotenent cu mustaţa neagră i-a fost îndeajuns să-l asculte pe primul:

Inimi împărţite

Mie nu-mi plac

Şi de-o dau pe a mea

Întreagă o dau.

   „Ce rezistenţă să-mi dau inima întreagă!“ — Şi a izvorât rugăciunea, curgând în vad blând şi cuprinzător.

Îmi dai impresia că-ţi duci inima în mână, ca şi cum ai oferi o marfă: cine o vrea? — Dacă nu o doreşte nicio făptură, o vei dărui lui Dumnezeu.

   Crezi că astfel au făcut sfinţii?

Hai!, cu dăruire şi ca un copil, spune-I: ce-mi vei da când îmi ceri „asta“?

Cum se simte această inimă? — Nu te îngrijora: sfinţii — care erau fiinţe foarte robuste şi normale, ca tine şi ca mine — simţeau şi ei aceste înclinaţii „naturale“. Şi dacă nu le-ar fi simţit, puţin merit ar fi avut reacţia lor „supranaturală“ de a-şi păstra inima — sufletul şi trupul — pentru Dumnezeu, în loc de a o dărui vreunei făpturi.

   De aceea, odată înţeles drumul, cred că slăbiciunea inimii nu trebuie să fie un obstacol pentru un suflet hotărât şi „foarte îndrăgostit“.

Îmi scrii: „Părinte am… o durere ca de măsele, în inimă“. — Nu o iau în glumă, căci înţeleg că ai nevoie de un dentist bun care să-ţi facă nişte extracţii.

   Dacă te vei lăsa!…

„Ah! Dacă aş fi rupt-o de la început!“, mi-ai zis. — Să dea Domnul să nu mai trebuiască să repeţi această exclamaţie tardivă!

Cât de clar este drumul!… Cât de vizibile obstacolele!… Cât de bune sunt armele pentru a le învinge!… — Şi totuşi, câte devieri şi câte poticniri! Nu-i aşa?

   — Este firişorul subtil — lanţ: lanţ de fier forjat —, pe care tu şi eu îl cunoaştem, şi pe care nu vrei să-l rupi, el este cauza care te îndepărtează de drum şi care te face să te poticneşti şi chiar să cazi.

   — Ce aştepţi ca să-l rupi… şi să înaintezi?

Când vei termina lucrul, fă-l şi pe cel al fratelui tău, ajutându-l, în Cristos, cu discreţie şi naturaleţe, astfel încât nici cel favorizat să nu-şi dea seama că faci mai mult decât se cuvine de drept.

   — Iată într-adevăr o nobilă virtute de fiu al lui Dumnezeu!

De ce laşi aceste unghere în inima ta? — Atâta timp cât nu te dăruieşti cu totul, zadarnic pretinzi a-l aduce pe altul.

   — Biată unealtă ce eşti!