Lista numerelor

Toată inima dăruită

Trebuie să vă reamintesc că nu veţi găsi fericirea în afara obligaţiilor voastre creştine. Dacă le abandonaţi, ar rămâne o remuşcare cruntă şi aţi fi nişte nefericiţi. Chiar şi lucrurile cele mai obişnuite care aduc puţină fericire, şi care sunt legitime, pot deveni atunci amare ca fierea, acre ca oţetul, respingătoare ca mirosul de pucioasă.

Fiecare dintre voi, şi eu de asemenea, ne încredinţăm lui Isus: Doamne, eu îmi propun să lupt şi ştiu că Tu nu pierzi bătălii; şi înţeleg că, dacă uneori le pierd, este pentru că m-am îndepărtat la tine! Ia-mă de mână şi nu te bizui pe mine, nu mă lăsa!

Vă veţi gândi: Tată, da, sunt atât de fericit! Da, îl iubesc pe Isus Cristos! Da, chiar dacă sunt din lut, vreau să ajung la sfinţenie, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al preasfintei sale mame! Nu mă îndoiesc; doar te previn cu aceste exortaţii, pentru cazul în care apare vreo dificultate.

În acelaşi timp, trebuie să îţi repet că existenţa creştinului – a ta şi a mea – este una de dragoste. Această inimă a noastră s-a născut pentru a iubi. Şi când nu i se dă un sentiment pur, şi curat, şi nobil, este învinsă şi se umple de mizerie. Adevărata dragoste pentru Dumnezeu – curăţenia vieţii, prin urmare – se află la fel de departe de senzualitate ca de insensibilitate, de orice sentimentalism ca de absenţa sau duritatea inimii.

Este păcat să nu ai inimă. Sunt nişte nefericiţi cei care nu au învăţat niciodată să iubească cu tandreţe. Noi, creştinii, suntem îndrăgostiţi de dragoste: Domnul nu ne vrea seci, rigizi, ca o materie inertă. Ne vrea impregnaţi de duioşia sa! Cel care pentru Dumnezeu renunţă la o dragoste omenească nu este un singuratic, ca aceste persoane triste, nefericite şi deprimate, pentru că au dispreţuit generozitatea de a iubi curat.

Dragoste omenească şi castitate

Pentru a menţine relaţia cu Domnul, v-am explicat deseori, m-au ajutat de asemenea – nu îmi pasă dacă se ştie – aceste cântece populare, care se referă aproape totdeauna la dragoste: îmi plac cu adevărat. Pe mine şi pe unii dintre voi, Domnul ne-a ales cu totul pentru el; şi transpunem în plan divin această dragoste nobilă despre care cântă dragostea omenească. O face Duhul Sfânt în Cântarea Cântărilor; şi au făcut-o marii mistici ai tuturor timpurilor.

Revedeţi aceste versuri ale sfintei Tereza de Avila: Dacă vreţi să mă odihnesc, / vreau din dragoste să mă odihnesc; / dacă mă trimiteţi la muncă, / vreau să mor lucrând. / Decideţi unde, cum şi când? / Ce vreţi să faceţi cu mine²¹? Sau acel cântec al sfântului Ioan al Crucii, care începe într-un mod încântător: Un păstoraş singur este pedepsit, / străin de plăcere şi de mulţumire, / iar la păstoriţa sa se gândeşte / şi pe ea şi-a pus pieptul chinuit de dragoste²².

Dragostea omenească, atunci când este curată, îmi inspiră un mare respect, o veneraţie nespusă. Cum să nu stimăm aceste dovezi de dragoste sfinte, nobile, ale părinţilor noştri, cărora le datorăm o mare parte din prietenia noastră cu Dumnezeu? Eu binecuvântez această dragoste cu amândouă mâinile, şi când am fost întrebat de ce cu amândouă mâinile, răspunsul meu imediat a fost: pentru că nu am patru!

Binecuvântată să fie dragostea omenească! Dar mie Domnul mi-a cerut mai mult. Şi, acest lucru îl afirmă teologia catolică, a te dărui din dragoste pentru împărăţia cerului doar lui Isus şi, prin Isus, tuturor oamenilor, este ceva mai sublim decât dragostea căsătoriei, deşi căsătoria este un sacrament, şi sacramentum magnum²³.

Dar în orice caz, fiecare la locul său, cu chemarea pe care Dumnezeu i-a pus-o în suflet – singur, căsătorit, văduv, preot – trebuie să se străduiască să trăiască cu delicateţe castitatea, care este virtute pentru toţi şi de la toţi cere luptă, delicateţe, gingăşie, forţă, acea fineţe pe care doar o înţelegem când ne adunăm lângă inima îndrăgostită a lui Cristos pe cruce. Să nu vă îngrijoraţi dacă în vreun moment simţiţi tentaţia care vă dă târcoale. A simţi este una şi a consimţi este alta. Tentaţia poate fi respinsă uşor, cu ajutorul lui Dumnezeu. Ceea ce nu convine în niciun fel este dialogul.

Acolo unde ne aflăm, ne îndeamnă Dumnezeu: veghează! Să hrănim în conştiinţele noastre, în faţa acestei cereri a lui Dumnezeu, dorinţele pline de speranţe de sfinţenie, cu lucrări: Dă-mi, fiule, mie inima ta¹², ne sugerează. Încetează să construieşti castele cu imaginaţia, hotărăşte-te să-ţi deschizi inima lui Dumnezeu, pentru că doar în Domnul vei găsi fundamentul real pentru speranţa ta şi pentru a le face bine celorlalţi. Când nu lupţi cu tine însuţi, când nu respingi categoric inamicii care sunt în citadela interioară – orgoliul, invidia, concupiscenţa cărnii şi a ochilor, autosuficienţa, aviditatea nebunească pentru libertinaj –, când nu există această luptă interioară, cele mai nobile idealuri se veştejesc ca floarea ierbii. Soarele se înalţă cu arşiţa şi usucă iarba, iar floarea ei cade şi înfăţişarea ei arătoasă piere¹³. Apoi, în cea mai mică fisură se vor revărsa dezamăgirea şi tristeţea, ca o plantă dăunătoare şi invazivă.

Isus nu se mulţumeşte cu un consimţământ şovăitor. Pretinde, are dreptul să mergem pe acest drum cu integritate, fără concesii în faţa dificultăţilor. Cere paşi fermi, concreţi; pentru că, de obicei, hotărârile generale nu slujesc la prea mult. Aceste hotărâri atât de puţin conturate mi se par iluzii amăgitoare, care încearcă să reducă la tăcere chemările divine pe care le percepe inima; focuri de paie, care nu ard, nici nu dau căldură, şi care dispar cu aceeaşi rapiditate cu care au izbucnit.

De aceea, mă voi convinge că intenţiile tale de a atinge ţinta sunt sincere, dacă te văd mergând cu hotărâre. Fă binele, revizuind atitudinea ta obişnuită în faţa ocupaţiei din fiecare clipă; practică dreptatea, chiar în mediile pe care le frecventezi, deşi eşti doborât de oboseală; alimentează fericirea celor care te înconjoară, slujindu-i pe ceilalţi cu bucurie la locul tău de muncă, cu strădania de a lucra cu cea mai mare perfecţiune posibilă, cu înţelegerea ta, cu surâsul tău, cu atitudinea ta creştină. Şi totul, pentru Dumnezeu, cu gândul la gloria sa, cu privirea în sus, aspirând la patria definitivă, pentru că doar acest scop merită.