Lista numerelor

Libertate şi dăruire

Iubirea lui Dumnezeu este o iubire geloasă; nu este satisfăcută dacă mergem la întâlnirea cu el cu condiţii: aşteaptă cu nerăbdare ca noi să dăm totul, să nu păstrăm în inimă unghere ascunse, în care nu ajung încântarea şi bucuria harurilor şi ale darurilor supranaturale. Poate vă gândiţi: a răspunde „da” acestei iubiri exclusive nu înseamnă, oare, pierderea libertăţii?

Cu ajutorul Domnului care prezidează acest timp de rugăciune, cu lumina lui, sper că pentru voi şi pentru mine rămâne încă şi mai bine definită această temă. Fiecare dintre noi a experimentat uneori că a-l sluji pe Cristos Domnul nostru înseamnă durere şi oboseală. A nega această realitate ar presupune că nu te-ai întâlnit cu Dumnezeu. Sufletul îndrăgostit ştie că, atunci când apare această durere, este vorba despre o impresie trecătoare şi descoperă curând că povara este uşoară şi sarcina este plăcută, pentru că o duce el pe umerii lui, cum a îmbrăţişat lemnul crucii când era în joc fericirea noastră veşnică²⁴. Dar sunt oameni care nu înţeleg, care se revoltă împotriva Creatorului – o revoltă neputincioasă, meschină, tristă –, care repetă orbeşte lamentaţia din Psalmi: Să rupem legăturile lor şi să aruncăm departe de noi funiile lor²⁵!. Opun rezistenţă la îndeplinirea, în tăcere eroică, cu simplitate, fără strălucire şi fără să se plângă, a sarcinii grele de fiecare zi. Nu înţeleg că voinţa divină, şi când se manifestă cu nuanţe de durere, de exigenţă care răneşte, coincide exact cu libertatea, care se află doar în Dumnezeu şi în planurile sale.

Sunt suflete care fac baricade din libertate. Libertatea mea, libertatea mea! O au, şi nu o urmează; se uită la ea, o pun ca pe un idol de lut în mintea lor mărginită. Este aceasta libertate? Ce folos au ei din această comoară fără niciun angajament serios, care să orienteze întreaga existenţă? Un astfel de comportament se opune nobleţei persoane umane; a valorii sale intrinsece. Lipseşte traiectoria, drumul clar care orientează paşii pe pământ: aceste suflete – le-aţi întâlnit, ca şi mine – se vor lăsa apoi amăgite de vanitatea puerilă, de îngâmfarea egoistă, de senzualitate.

Libertatea lor se dovedeşte sterilă, sau produce roade ridicole, şi din punct de vedere omenesc. Cel care nu alege – în deplină libertate! – o normă dreaptă de comportament, mai devreme sau mai târziu se va vedea manipulat de alţii, va trăi în indolenţă – ca un parazit –, supus la ceea ce hotărăsc ceilalţi. Se va lăsa purtat de colo colo de orice vânt şi alţii vor hotărî totdeauna în locul lui. Aceştia sunt nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi²⁶, deşi se învăluie într-o pălăvrăgeală continuă, în disimulări cu care încearcă să ascundă lipsa caracterului, a curajului şi a onoarei.

Dar nimeni nu mă constrânge! repetă ei, cu obstinaţie. Nimeni? Toţi constrâng această libertate iluzorie, care nu îndrăzneşte să accepte cu responsabilitate consecinţele acţiunilor libere, personale. Acolo unde nu există dragostea lui Dumnezeu, apare un vid în exercitarea individuală şi responsabilă a propriei libertăţi: acolo – în pofida aparenţelor – totul este constrângere. Indecisul, nehotărâtul, este ca materialul plastic in voia împrejurărilor; oricine îl modelează după cheful său şi, înainte de toate, pasiunile şi cele mai rele înclinaţii ale naturii rănite de păcat.

Amintiţi-vă parabola talanţilor. Acel servitor care a primit unul singur putea – ca şi camarazii lui – să îl folosească bine, să îl facă rentabil, folosind calităţile pe care le avea. Şi la ce se gândeşte? Îl îngrijorează ideea să-l piardă. Bine. Dar, după aceea? Îl îngroapă²⁷! Şi asta nu dă roade.

Să nu uităm acest caz de teamă maladivă de a profita onorabil de capacitatea de a munci, de inteligenţă, de voinţă, de tot ceea ce înseamnă omul. Îl îngrop – pare să afirme acest nefericit –, dar libertatea mea rămâne neatinsă. Nu. Libertatea s-a înclinat spre ceva foarte concret, spre uscăciunea cea mai sărăcăcioasă şi mai aridă. A ales o parte, pentru că nu avea încotro: dar a ales rău.

Nimic mai fals decât să se opună libertatea dăruirii, pentru că dăruirea vine ca o consecinţă a libertăţii. Iată, când o mamă se sacrifică din dragoste pentru copiii ei, a făcut o alegere; şi, pe măsura acestei iubiri, aşa se va manifesta libertatea ei. Dacă această iubire e mare, libertatea va fi fecundă, iar binele copiilor provine din această binecuvântată libertate, care înseamnă dăruire, şi provine din această binecuvântată dăruire, care este tocmai libertate.

Dar, mă veţi întreba, când vom atinge ceea ce iubim din tot sufletul, nu vom mai continua să căutăm. A dispărut libertatea? Vă asigur că atunci este mai operativă ca oricând, pentru că dragostea nu se mulţumeşte cu o manifestare de rutină, nici nu se potriveşte cu plictiseala sau cu apatia. A iubi înseamnă a reîncepe în fiecare zi să slujeşti, cu acte de duioşie.

Insist, aş dori să pot să întipăresc asta cu litere de foc, în fiecare: libertatea şi dăruirea nu se contrazic; se susţin reciproc. Libertatea se poate dărui doar din dragoste; alt gen de dăruire nu concep. Nu este un joc de cuvinte, mai mult sau mai puţin reuşit. În dăruirea voluntară, în fiecare clipă a acestei dedicaţii, libertatea reînnoieşte dragostea, şi a reînnoi înseamnă a fi pururea tânăr, generos, capabil de mari idealuri şi de mari sacrificii. Îmi amintesc că m-a bucurat când am aflat că în portugheză tinerilor li se spune os novos. Şi asta sunt. Vă spun asta pentru că am împlinit deja destui ani, dar când mă rog în faţa altarului lui Dumnezeu care umple de bucurie tinereţea mea²⁸, mă simt foarte tânăr şi ştiu că niciodată nu voi ajunge să mă consider bătrân; pentru că, dacă îi rămân credincios Dumnezeului meu, dragostea mă va însufleţi continuu; se va reînnoi, ca aceea a acvilei, tinereţea mea²⁹.

Din dragoste pentru libertate, ne legăm. Doar mândria atribuie acestor legături greutatea unui lanţ. Adevărata umilinţă, pe care ne-o arată acel care este blând şi smerit cu inima, ne arată că jugul său este bun iar povara uşoară³⁰: jugul este libertatea, jugul este dragostea, jugul este unitatea, jugul este viaţa pe care el ne-a câştigat-o pe cruce.

Sclavie pentru sclavie – dacă, în orice caz, trebuie să slujim, pentru că, fie că recunoaştem sau nu, aceasta este condiţia umană –, nu există nimic mai bun decât a ne şti, din dragoste, sclavi ai lui Dumnezeu. Pentru că în acel moment pierdem condiţia de sclavi, pentru a ne transforma în prieteni, în fii. Şi aici se arată diferenţa: abordăm ocupaţiile cinstite ale lumii cu aceeaşi pasiune, cu aceeaşi râvnă ca şi ceilalţi, dar cu pace în străfundul sufletului; cu bucurie şi seninătate, şi în faţa contradicţiilor: pentru că nu ne punem încrederea în ceea ce trece, ci în ceea ce rămâne pentru totdeauna, nu suntem copiii celei roabe, ci ai celei libere³⁷.

De unde vine această libertate? De la Cristos, Domnul nostru. Aceasta este libertatea cu care el ne-a răscumpărat³⁸. De aceea, ne învaţă: Dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi³⁹. Noi, creştinii, nu trebuie să cerem cu împrumut de la nimeni acest dar, pentru că singura libertate care îl salvează pe om este cea creştină.

Îmi place să vorbesc despre aventura libertăţii, pentru că aşa se desfăşoară viaţa voastră şi a mea. Liberi – ca fii, insist, nu ca sclavi –, urmăm cărarea pe care Domnul ne-a arătat-o fiecăruia dintre noi. Ne bucurăm de această libertate de mişcare ca de un dar al lui Dumnezeu.

Liber, fără vreo constrângere, pentru că aşa vreau, îl aleg pe Dumnezeu. Şi mă angajez să-l slujesc, să-mi transform existenţa în dăruire faţă de ceilalţi, din dragoste pentru Domnul meu Isus. Această libertate mă încurajează să spun că nimic de pe pământ nu mă va despărţi de dragostea lui Cristos⁴⁰.

Vă repet: nu accept altă sclavie decât aceea a dragostei lui. Şi asta pentru că, aşa cum am spus deja în alte momente, religia este cea mai mare răzvrătire a omului care nu tolerează să trăiască la fel ca un animal, care nu este mulţumit – nu este liniştit – dacă nu stabileşte o legătură şi dacă nu-l cunoaşte pe Creator. Vă vreau rebeli, liberi de orice legătură, pentru că vă vreau – ne vrea Cristos! – fii ai lui Dumnezeu. Sclavie sau filiaţie divină: iată aici dilema vieţii noastre. Sau fii ai lui Dumnezeu, sau sclavi ai mândriei, ai senzualităţii, ai acestui egoism neliniştit în care atâtea suflete par să se zbată.

Dragostea lui Dumnezeu marchează drumul adevărului, al dreptăţii, al binelui. Când ne hotărâm să îi răspundem Domnului: Libertatea mea pentru tine, ne găsim eliberaţi de toate lanţurile care ne legau de lucruri fără importanţă, de preocupări ridicole, de ambiţii meschine. Iar libertatea – comoară inestimabilă, perlă minunată pe care ar fi trist să o aruncăm animalelor⁴⁶ – este folosită în întregime învăţând să facem binele⁴⁷.

Aceasta este libertatea glorioasă a fiilor lui Dumnezeu. Creştinii fricoşi – stingheri sau invidioşi – în comportamentul lor, în faţa libertinajului celor care nu au primit cuvântul lui Dumnezeu, vor demonstra că au o înţelegere jalnică a credinţei noastre. Dacă împlinim cu adevărat legea lui Cristos – dacă ne străduim să o îndeplinim, pentru că nu totdeauna reuşim –, vom descoperi că avem această minunată îndrăzneală a spiritului, care nu are nevoie să caute în alt loc sensul celei mai depline demnităţi umane.

Credinţa noastră nu este o povară, nici o limitare. Ce înţelegere jalnică a adevărului creştin ar arăta persoana care ar judeca aşa! Când îl alegem pe Dumnezeu, nu pierdem nimic, câştigăm totul: cel care cu preţul sufletului său îşi va fi găsit viaţa, o va pierde; şi cine îşi va fi pierdut viaţa pentru mine, o va găsi⁴⁸.

Am tras biletul câştigător, premiul I. Când ceva ne împiedică să vedem asta cu claritate, să examinăm interiorul sufletului nostru, poate există puţină credinţă, puţină conversaţie personală cu Dumnezeu, puţină viaţă de rugăciune. Trebuie să îl rugăm pe Domnul – prin intermediul mamei lui şi mamei noastre – să ne sporească dragostea faţă de el, să ne acorde harul de a savura dulcea lui prezenţă; pentru că doar atunci când se iubeşte se ajunge la libertatea cea mai deplină: aceea de a nu dori să abandonăm niciodată, pentru întreaga veşnicie, obiectul dragostei noastre.

Al meu, al meu, al meu..., gândesc, spun şi fac mulţi. Ce plictiseală! Spune sfântul Ieronim că, într-adevăr, ceea ce este scris: pentru a căuta scuze pentru păcate (Ps 140,4), în cazul acestor oameni, la păcatul mândriei se adaugă lenea şi neglijenţa²¹ .

Este mândria cea care repetă continuu acest al meu, al meu, al meu... Un viciu care transformă omul în creatură sterilă, care anulează năzuinţa de a lucra pentru Dumnezeu, care duce la irosirea timpului. Nu îţi pierde eficienţa, anihilează, în schimb, egoismul. Viaţa ta pentru tine? Viaţa ta pentru Dumnezeu, pentru binele tuturor oamenilor, din dragoste pentru Domnul. Dezgroapă acest talant! Fă-l să rodească: şi gustă bucuria că, în această lucrare supranaturală, nu contează că rezultatul nu este o minune pe pământ, pe care oamenii să poată să o admire. Esenţial este să dăruim tot ce suntem şi posedăm, să încercăm să facem ca talantul să aducă profit şi să ne străduim continuu să producem roade bune.

Dumnezeu ne acordă, poate, încă un an pentru a-l sluji. Nu vă gândiţi la cinci, nici la doi. Concentrează-te doar asupra acestuia: unul, cel în care am început: să-l dăruim, să nu-l îngropăm! Aceasta trebuie să fie hotărârea noastră.