Lista numerelor

Sunt numeroşi creştinii convinşi că mântuirea se va realiza în toate mediile din lume şi că trebuie să existe nişte suflete – ei nu ştiu cine ar fi acelea – care vor contribui, alături de Cristos, la înfăptuirea acestei mântuiri. Dar ei consideră că va dura secole, multe secole: ar dura o eternitate, dacă s-ar petrece într-un ritm pe măsura dăruirii lor.

Așa credeai și tu, până când ai fost „trezit”.

Dăruirea de sine este primul pas pe calea sacrificiului, a bucuriei, a dragostei, a unirii cu Dumnezeu. – Și astfel, întreaga viaţă se umple de o binecuvântată nebunie care descoperă fericirea acolo unde logica omenească nu vede decât negare, suferinţă, durere.

„Rugaţi-vă pentru mine – spuneai tu –, ca să fiu generos, să progresez, să ajung să mă transform astfel încât să pot deveni într-o zi bun de ceva”.

Bine. – Dar care sunt mijloacele pe care le pui tu la dispoziție pentru ca aceste hotărâri să fie eficiente?

Adesea te întrebi de ce unele suflete care au avut fericirea să-L cunoască pe Cristos cel adevărat încă din copilărie ezită atât de mult să răspundă cu ceea ce au mai de preţ: viaţa lor, familia lor, idealurile lor.

Ascultă: tu, tocmai pentru că ai primit totul „dintr-o dată”, eşti obligat să te arăţi recunoscător Domnului Nostru; aşa cum ar face un orb care şi-a recăpătat brusc vederea, când ceilalți nici nu se gândesc că trebuie să spună „mulţumesc” pentru că văd.

Dar aceasta nu este de ajuns. Tu trebuie, zi după zi, să-i ajuţi pe cei din jurul tău să-şi arate recunoştinţa pentru faptul că sunt copiii lui Dumnezeu. Altfel, nu-mi spune că eşti recunoscător.

Meditează cu luare aminte la aceasta: ceea ce mi se cere este atât de puțin în comparație cu ceea ce mi se dă.

Pentru că se pare că nu reușești să pornești pe acest drum, gândește-te la ce mi-a scris unul dintre frații tăi: „e nevoie de un efort, dar odată «hotărârea» luată, ce suspin de fericire când pășești ferm pe cale!”

Aceste zile – îmi spuneai tu – au fost cele mai fericite din viața mea. Şi ţi-am răspuns, fără ezitare: pentru că ai „trăit” cu ceva mai multă dăruire decât de obicei.

Chemarea Domnului – vocaţia – se prezintă întotdeauna astfel: „Dacă cineva vrea să mă urmeze, să se renege pe el însuşi, să-şi ia Crucea şi să vină după mine”.

Da, vocaţia cere renunţare, sacrificiu. Dar cât de dulce devine acest sacrificiu – «gaudium cum pace», bucurie și pace –, dacă această renunţare este totală!

Când i s-a propus să se angajeze personal, reacţia lui a fost următoarea: „în acest caz, aş putea face asta… ar trebui să fac cealaltă…”.

– I s-a răspuns: „Aici nu se tocmim cu Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu, invitaţia Domnului, este ori, ori, aşa cum e. Trebuie să te hotărăşti – înainte! – fără nicio rezervă şi cu mult curaj sau să pleci. «Qui non est mecum…» – cel care nu este cu mine este împotriva mea”.

De la lipsa de generozitate la lipsa de entuziasm nu este decât un pas.

Pentru ca să nu-l imiţi, extrag pentru tine dintr-o scrisoare acest exemplu de laşitate: „vă sunt, desigur, foarte recunoscător pentru că ați binevoit să vă amintiţi de mine, căci am nevoie de multă rugăciune. Dar v-aş fi tot atât de recunoscător dacă atunci când veţi implora pe Domnul să facă din mine un «apostol» nu veți stărui prea mult în a-i cere să pretindă de la mine să-i dăruiesc libertatea mea”.

Cineva pe care îl cunoşti, foarte inteligent, un bun cetăţean şi un om cinstit, spunea: „să îndeplineşti legea, dar cu măsură, fără să depăşeşti limitele, cu moderaţie”.

Şi adăuga: „să păcătuieşti?, nu, dar nici să te dăruieşti”.

Îţi provoacă într-adevăr milă aceşti oameni meschini, calculaţi, incapabili să se sacrifice, să se devoteze unui ideal nobil.

«Aure audietis, et non intelligetis; et videntes videbitis, et non perspicietis». Cât sunt de limpezi aceste vorbe ale Duhului Sfânt: ei aud cu propriile lor urechi şi nu înţeleg; văd cu ochii lor şi nu observă.

De ce te îngrijorezi dacă unii, deşi „văd” apostolatul tău şi îi știu măreţia, nu se dăruiesc? Roagă-te în linişte şi perseverează pe drumul tău: dacă aceia nu se hotărăsc, vor veni alţii.

De când i-ai spus „da”, timpul a schimbat culoarea orizontului – în fiecare zi mai frumoasă –, făcându-l mai strălucitor și mai luminos. Dar trebuie să continui să spui „da”.

Sfânta Fecioară Maria, Învățătoarea dăruirii de sine fără limite. – Îţi aminteşti? Lăudând-o pe Ea, Isus a spus: „acela care face voia Tatălui meu, acela – aceea – este Mama mea…”.

Roag-o pe această bună Mamă ca în sufletul tău să se întărească – cu forţa dragostei şi a eliberării – răspunsul ei de o generozitate exemplară: «ecce ancilla Domini!» – Iată slujitoarea Domnului.

Simţi mai multă bucurie. Dar este vorba de data aceasta de o bucurie nervoasă, puţin nerăbdătoare, amestecată cu senzaţia clară că în tine ceva se sfâşie ca un sacrificiu.

Ascultă-mă bine: aici, pe pământ, fericirea completă nu există. Prin urmare, acum, imediat, fără să spui o vorbă, fără a te victimiza, fă din tine o ofrandă către Dumnezeu, într-o dăruire totală şi absolută.

Petru i-a spus: Tu, Doamne, să-mi speli mie picioarele? Isus a răspuns: ceea ce fac eu, acum nu înţelegi; vei înţelege mai târziu. Petru insistă: niciodată nu-mi vei spăla picioarele. Isus i-a răspuns: dacă nu ţi le spăl, nu vei avea parte din ceea ce am eu. Simon Petru se predă: Doamne, atunci spală-mi nu numai picioarele, dar şi mâinile şi capul.

În fața chemării de dăruire totală, completă, fără ezitări, noi opunem adesea o falsă modestie, ca aceea a lui Petru… Ah, de am avea şi noi inima Apostolului! Petru nu îngăduie nimănui să-L iubească pe Isus mai mult decât el. Această iubire îl face să reacţioneze astfel: iată-mă, spală-mi mâinile, capul, picioarele; purifică-mă în întregime, căci vreau să mă predau Ţie, fără rezervă.

Domnul a pus o sămânţă bună în sufletul tău. Şi s-a slujit –pentru această semănătură de viaţă veşnică– de mijlocul puternic al rugăciunii: pentru că nu poți nega că, de multe ori, când ești în fața Tabernacolului, față în față cu El, te-a făcut să auzi – în adâncul sufletului tău – că vrea să fii al Lui, că trebuie să lași totul… Dacă acum negi acest lucru, ești un trădător mizerabil; și, dacă ai uitat, ești un ingrat.

S-a slujit, de asemenea – să nu te îndoiești de aceasta, cum te-ai îndoit până acum – de sfaturile sau de propunerile supranaturale ale Directorului tău, care ți-a repetat insistent cuvinte peste care nu trebuie să treci; și s-a slujit, la început – tot pentru a pune această sămânță bună în sufletul tău –, de acel prieten nobil, sincer, care ți-a spus adevăruri dure, pline de dragoste de Dumnezeu.

– Dar, cu uimire naivă, ai descoperit că dușmanul a semănat neghină în sufletul tău. Și că o seamănă în continuare, în timp ce tu dormi confortabil și slăbești în viața ta interioară. – Acesta, și nu altul, este motivul pentru care găsești în sufletul tău plante vâscoase, ordinare, care uneori par că o să sufoce bobul bun de grâu pe care l-ai primit…

– Smulge-le dintr-o dată! Harul lui Dumnezeu îţi este de ajuns. Nu te teme că vor lăsa un gol, o rană… Domnul va pune acolo o nouă sămânță a Sa: dragostea lui Dumnezeu, caritatea frătească, dorința de apostolat… Și, cu timpul, nu va mai rămâne nici cea mai mică urmă de neghină: dacă acum, cât mai este timp, o smulgi din rădăcină; și, mai bine, dacă nu dormi și îți păzești ogorul noaptea.