Lista numerelor

Poate vreunul dintre voi crede că mă refer exclusiv la anumite persoane alese. Nu vă amăgiţi atât de uşor, mânaţi de laşitate sau de comoditate. Simţiţi, în schimb, imperativul divin de a fi fiecare un alt Cristos, ipse Christus, însuşi Cristos; în puţine cuvinte, imperativul ca întreaga noastră comportare să fie în concordanţă cu normele credinţei, căci nu este a noastră – cea ce trebuie s-o cautăm – o sfinţenie de categoria a doua, care nu există. Şi principala cerinţă care ni se impune – conformă cu natura noastră –, constă în a iubi: Dragostea este legătura desăvârşirii¹⁰; caritatea, pe care trebuie să o practicăm în acord cu cerinţele explicite pe care însuşi Dumnezeu le stabileşte: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta¹¹, fără să ne rezervăm nimic. În aceasta constă sfinţenia.

Ce durere să trăieşti, practicând ca meserie „omorârea” timpului, care este o comoară de la Dumnezeu! Nu încap scuzele, pentru a justifica acest comportament. Niciunul să nu spună: Am doar un talant, nu pot câştiga nimic. Şi cu un singur talant poţi lucra în mod meritoriu²⁰ Ce tristeţe să nu scoţi profit, să nu obţii randament autentic din toate calităţile, puţine sau multe, pe care Dumnezeu i le dă omului pentru a se dedica slujirii sufletelor şi societăţii!

Când creştinul îşi „omoară” timpul pe pământ, este în pericol să îşi omoare cerul: când, din egoism, se retrage, se ascunde, nu este preocupat de nimic. Cel care îl iubeşte pe Dumnezeu nu dăruieşte doar ceea ce are, ceea ce este, în slujba lui Cristos: se dăruieşte pe el însuşi. Nu îşi vede – cu o privire josnică – doar eul său, în sănătate, în nume, în carieră.

Enumerăm rapid câteva virtuţi omeneşti. Ştiu că, în rugăciunea voastră către Domnul, vor înflori multe altele. Aş vrea să mă opresc acum, câteva momente, asupra unei calităţi minunate: mărinimia.

Mărinimia: suflet mare, suflet larg în care încap multe. Este forţa care ne face să ieşim din noi înşine, pentru a ne pregăti să întreprindem lucrări valoroase, în beneficiul tuturor. Nu se cuibăreşte micimea în mărinimie; nu îşi au locul avariţia, nici calculul egoist, nici vicleşugul interesat. Persoana mărinimoasă îşi dedică fără rezerve forţele pentru ceea ce merită; de aceea, este capabilă să se dăruiască pe sine. Nu se mulţumeşte să dea: se dă. Şi reuşeşte să înţeleagă atunci cel mai mare exemplu de mărinimie: să se dăruiască lui Dumnezeu.