Lista numerelor

Continuând cu viaţa de familie, aş dori acum să vă întreb despre educaţia copiilor şi despre relaţiile între părinţi şi copii. Schimbarea situaţiei familiale în zilele noastre face ca, uneori, înţelegerea reciprocă să nu fie uşoară şi duce chiar la neînţelegere, ajungându-se la aşa numitul conflict între generaţii. Cum poate fi depăşit acest conflict?

Problema este veche, chiar dacă acum se poate pune cu o mai mare frecvenţă, sau într-o formă mai evidentă, din cauza rapidei evoluţii ce caracterizează societatea actuală. Este firesc şi cu totul de înţeles ca tinerii şi vârstnicii să vadă lucrurile diferit: aşa s-a întâmplat întotdeauna. Surprinzător ar fi ca un adolescent să gândească la fel ca o persoană adultă. Am simţit cu toţii impulsuri de revoltă faţă de cei mai în vârstă din familie, când am început să ne formăm autonom judecăţile. Şi cu toţii, odată cu trecerea anilor, am înţeles că părinţii noştri aveau dreptate în multe privinţe, care erau rodul experienţei lor şi al dragostei lor. De aceea, le revine în primul rând părinţilor – care au trecut deja prin asemenea momente – să înlesnească înţelegerea, cu flexibilitate, cu spirit tineresc, evitând cu dragoste plină de tact aceste posibile conflicte.

Îi sfătuiesc mereu pe părinţi să încerce să se împrietenească cu copiii lor. Se poate armoniza perfect autoritatea paternă, cerută de însuşi procesul educativ, cu un sentiment de prietenie, care impune să te pui oarecum la acelaşi nivel cu copiii. Copiii – chiar şi aceia care par mai neascultători şi indiferenţi – doresc mereu această apropiere, această fraternitate cu părinţii. Încrederea este de obicei cheia: trebuie ca părinţii să ştie să-şi educe copiii într-un climat de familiaritate, să nu le lase niciodată impresia că nu au încredere în ei, să le dea libertate şi să-i înveţe să facă uz de ea cu responsabilitate personală. Este preferabil să se lase înşelaţi câteodată: încrederea acordată copiilor face ca lor înşişi să le fie ruşine că au abuzat, şi să se îndrepte. În schimb, dacă nu au libertate, dacă văd că părinţii nu au încredere în ei, se vor simţi înclinaţi să înşele întotdeauna.

Această prietenie despre care vorbesc, acest mod de a şti să te pui la nivelul copiilor, înlesnindu-le să le mărturisească cu încredere micile lor probleme, face posibil un fapt ce mi se pare foarte important şi, anume, ca părinţii să fie cei care le vorbesc copiilor despre originea vieţii, treptat, adaptându-se mentalităţii şi capacităţii lor de înţelegere, anticipând uşor curiozitatea lor firească. Trebuie evitat ca acest subiect să fie înconjurat de maliţie, iar copiii să nu afle ceva ce în sine este nobil şi sfânt dintr-o confidenţă făcută cu rea intenţie de un prieten sau de o prietenă. Acesta este de obicei un pas important în întărirea prieteniei între părinţi şi copii, împiedicând o despărţire chiar în momentul trezirii la viaţa morală.

Pe de altă parte, părinţii trebuie să încerce, de asemenea, să-şi păstreze spiritul tânăr, pentru a le fi mai lesne să vadă cu simpatie aspiraţiile nobile ale copiilor şi chiar şi extravaganţele. Viaţa se schimbă şi sunt multe lucruri noi care poate că nu ne plac – este posibil chiar să nu fie, din punct de vedere obiectiv, mai bune decât cele de dinainte – dar care nu sunt rele: sunt pur şi simplu alte moduri de viaţă, fără altă consecinţă. În multe situaţii, conflictele apar pentru că se dă importanţă lucrurilor mărunte şi pot fi depăşite cu puţină perspectivă şi cu simţ al umorului.

Însă nu totul depinde de părinţi. Şi copiii trebuie să pună ceva în joc. Tinerii au avut întotdeauna o mare capacitate de entuziasm pentru toate lucrurile importante, pentru idealurile înalte, pentru tot ceea ce este autentic. Se cuvine să îi ajutăm să înţeleagă frumuseţea simplă – poate foarte tăcută, veşnic învăluită în naturaleţe – care există în viaţa părinţilor lor; să îşi dea seama, fără să ajungă să-i apese, de sacrificiul pe care l-au făcut pentru ei, de abnegaţia lor – adesea eroică – pentru a întreţine familia. Iar copiii, de asemenea, trebuie să înveţe să nu dramatizeze, să nu facă pe neînţeleşii; să nu uite că vor fi veşnic datori părinţilor şi că nu vor putea niciodată să îi răsplătească aşa cum ce cuvine, că trebuie să nutrească pentru ei sentimente de veneraţie, de dragoste filială plină de recunoştinţă.

Să fim sinceri: familia unită este ceva normal. Apar frecuşuri, diferenţe... Dar acestea sunt lucruri obişnuite, care până la un anume punct ne fac chiar zilele mai plăcute. Sunt fleacuri, pe care timpul le rezolvă întotdeauna: iar apoi rămâne numai ceea ce este stabil, dragostea, o dragoste adevărată – făcută din sacrificiu -, niciodată făţarnică şi care îi îndeamnă să se ocupe unii de alţii, să ghicească orice mică problemă şi să o rezolve cu delicateţe. Şi, întrucât toate acestea sunt fireşti, imensa majoritate a oamenilor m-a înţeles foarte bine când m-a auzit numind cea de a patra poruncă a Decalogului – şi încă din anii douăzeci o tot repet - nespus de dulcele precept.

Să vorbim mai departe, dacă îmi permiteţi, despre tineret. De la rubrica Lume tânără a revistei noastre aflăm multe din problemele lor. Una foarte frecventă este aceea că, uneori, părinţii le impun o anumită orientare copiilor, atât în privinţa carierei sau a muncii, cât şi în alegerea unui logodnic sau, mai ales, dacă doresc să urmeze chemarea Domnului pentru a se dedica slujirii sufletelor. Există vreo justificare pentru această atitudine a părinţilor? Nu este o nesocotire a libertăţii neapărat necesare pentru a ajunge la maturitatea personală?

În ultimă instanţă, este limpede că deciziile care determină sensul unei vieţi trebuie să fie luate de fiecare, cu deplină libertate, fără constrângere ori presiune de niciun fel.

Asta nu înseamnă că nu este nevoie, de obicei, de intervenţia altor persoane. Tocmai pentru că sunt paşi decisivi, care afectează toată viaţa şi pentru că fericirea depinde în mare măsură de cum se fac aceşti paşi, este logic că trebuie evitată graba, că este nevoie de linişte, de responsabilitate şi de prudenţă. Şi prudent este tocmai faptul de a cere sfatul: ar fi trufie – care de obicei se plăteşte scump – să credem că putem decide fără harul Domnului şi fără căldura şi lumina dăruită de alte persoane, în special părinţii noştri.

Părinţii pot şi trebuie să le acorde copiilor un ajutor preţios, descoperindu-le noi orizonturi, comunicându-le experienţa lor, făcându-i să reflecteze pentru a nu se lăsa pradă unor stări emoţionale trecătoare, oferindu-le o evaluare realistă a lucrurilor. Uneori acest ajutor înseamnă sfatul personal; alteori, constă în a-şi îndemna copiii să apeleze la alte persoane competente: un prieten sincer şi de nădejde, un preot instruit şi evlavios, un expert în orientarea profesională.

Însă sfatul nu lezează libertatea, ci oferă elemente de judecată şi asta măreşte posibilităţile de alegere, făcând ca decizia să nu fie determinată de factori iraţionali. După ce se ascultă părerile altora şi se cumpăneşte totul temeinic, soseşte momentul alegerii: şi atunci, nimeni nu are dreptul să încalce libertatea. Părinţii trebuie să se ferească de tentaţia de a dori să se proiecteze, fără rost, în copii – trebuie să respecte înclinaţiile şi aptitudinile pe care Domnul le-a dat fiecăruia. Dacă există dragoste adevărată, acest lucru este de obicei simplu. Chiar şi într-un caz extrem, când copilul ia o decizie pe care părinţii au motive întemeiate s-o considere greşită şi chiar dacă prevăd că îi va fi izvor de nefericire, soluţia nu se află în violenţă, ci în a înţelege şi – adesea – în a şti să-i rămână alături pentru a-l ajuta să depăşească dificultăţile şi, dacă e nevoie, să scoată tot binele posibil din acel rău.

Părinţii care iubesc adevărul, care le doresc sincer binele copiilor, trebuie să se retragă cu delicateţe, după sfaturile şi părerile potrivite, pentru ca nimic să nu prejudicieze marele dar al libertăţii, care face ca omul să fie capabil de a-l iubi şi sluji pe Domnul. Trebuie să-şi amintească faptul că însuşi Dumnezeu a dorit să fie iubit şi slujit în libertate şi că ne respectă întotdeauna deciziile personale: Domnul l-a lăsat pe om – ne spune Scriptura – în mâinileliberului său arbitru ¹⁰.

Câteva cuvinte încă, pentru a mă referi în mod expres la ultimul dintre cazurile concrete de care s-a vorbit: hotărârea copiilor de a se pune în slujba Bisericii şi a sufletelor. Când nişte părinţi catolici nu înţeleg această vocaţie, consider că au dat greş în misiunea lor de a forma o familie creştină, că nici măcar nu sunt conştienţi de demnitatea pe care Creştinismul o dă propriei vocaţii matrimoniale. De altfel, experienţa pe care o am în Opus Dei este foarte pozitivă. Le spun de obicei membrilor Lucrării că datorează nouăzeci la sută din vocaţia lor părinţilor: fiindcă au ştiut să-i educe şi i-au învăţat să fie generoşi. Vă pot asigura că, în imensa majoritate a cazurilor – practic în toate –, părinţii nu numai că respectă, ci şi susţin această hotărâre a copiilor şi că văd imediat în Lucrare o extindere a propriei familii. Este una din marile mele bucurii şi o dovadă în plus că, pentru a fi foarte aproape de sfinţenie, se cuvine să fim şi foarte umani.